”THE DARK SIDE OF CLUJ”. BANDI SAȘA ROBERT@CAV


Foto ©Mihai Theodor Sava

Foto ©Mihai Theodor Sava

Față de Clujul realist-figurativ cu notorietate și Clujul conceptualist și abstract, mai există un Cluj nervos și visceral, de factură expresionist-punkistă, localizabil cu plăcuta etichetă de art brut. Din această umbră a cetății vine și Bandi Sașa Robert, reprezentat de Galeria Bazis din Cluj și expus într-un prim solo-show la CAV, cu titlul SAVAGE. Echipa care se ocupă de organizarea noilor proiecte de la CAV este formată din Valentina Iancu, curator, și artiștii vizuali Adrian Preda, Lea Rasovszky, Ștefan Ungureanu și George Anghelescu. 

Sașa propune un construct incomod și anarhist, la o primă vedere, animat de auto-chestionările unui sine inadaptat, care descoperă marile șocuri universale în experiențe de natură identitară, sexuală, socială, mai puțin teme politice, ecologice, globale sau corporatiste. Asistăm la o abundență de obscenități colate, de mesaje morbide, portrete diforme și vanitasuri caricaturale, într-o simbolistică vag psihanalitică, montate într-un ritm succesiv, continuu, ca o frază spusă sub sindromul Tourette. Mesajul scris e livrat în versuri albe, pe alocuri cu un pathos accentuat, dar și statement-uri tranșante. Figurația e secundară, urmează și îmbracă negrul dintre cuvintele scrise. Sașa pare mai aproape de expresia pur grafică, iconică, de gesturi și semne, de forme de comunicare ideogramatică. Dacă ar fi un limbaj SAVAGE, am vorbi despre onomatopee. Negrurile și griurile devin aerul lui Sașa, figura lupului și a omului sunt surprinse în momente de climax, de încordare, șoc și agonie între rânjete și mușcături. Parcă pășești în jurnalul unui adolescent, lucru surprins în scenografia și panotarea expoziției, fiecare perete fiind tratat ca o pagină pe care sunt lipite fragmentele acestui haos personal violentat și traumatizat de propria existență. 

Dacă analizăm textul lui Sașa (fragmentul este extras din introducerea curatorială scrisă de artist) descoperim, pe de o parte, un conținut liric și legitim, pe de altă parte, urmele amplificarii involuntare a pathosului. „Forme fără duh, umbre fără agonie, înmormântați cu forța, cu lanțuri” e un fragment liric, acceptând licența cuvântului „duh” , însă „ce mă violează în abis” e mai degrabă un vers din sertarul unui post-modernist din anii ’90. „Violența este noul crez. Cunosc ziua următoare, când nici un pumn n-am să mi-l deschid și din nou în peșteră mă înclin. Ce este frica ? Ce este real? Nu mai știu.”, sunt cuvintele poetului Sașa, însă, „Prefer să mă închid etern, cu mâinile mele, să evit interogatoriile lor, flote, bătăi în ușă, toate grele.” e mai mult o descriere pseudo-antropologică. 

Foto ©Mihai Theodor Sava

Foto ©Mihai Theodor Sava

În spatele gesturilor grafice dictează un poet. Reziduurile discursive, dacă le putem numi așa, strecurate prea puțin vizibil și involuntar printre afirmațiile lirice, semnalează un sine în construcție, în emancipare, dar și o energie debordantă, ingenuă, privată de convenții sociale și morale. Poate tocmai acest tip de exhibare nonșalantă a propriilor pași în realitatea proprie este actul de curaj care trebuie chestionat. Nu e doar grafică, nu e doar poezie, nu e pictură. Montajul acestor fragmente de sine se recompune coerent privit prin lentila unei arte performative, instalaționiste, în continuă facere. Un colaj între medii de expresie, nu doar între imagini. Poate nu ar fi fost deloc nepotrivit ca aerul expozițional să fi fost inundat cu sunetul punkist din mintea lui Sașa. „Simptomele” lui Sașa, numit „the dark side of Cluj” de Lea Rasovszky, intrigă și deschide dialogul pe un teritoriu anti-estetic, colat și decolat cu desen, pictură și fotografie.

Foto ©Mihai Theodor Sava

Foto ©Mihai Theodor Sava

După efemera „Revistă de Pulă Modernă, Organ Universal”, reperul principal în istoria arteiromânești, și ai cărei autori au sfârșit destul de prost, abia spre sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 repertoriul de înjurături și blesteme publice redevine practicabil și chiar profitabil. Fenomenul a fost amplificat în media și în arte, în cinematografie, în literatură, în performance sau pictură, până la noul hip-hop românesc. În contextul trecerii ’90, 2000, percepția colectivă aștepta în subconștient pregătită la unison orice formă de eliberare verbală. A scrie sau a picta sau a spune public numele unui organ genital într-un cadru oficial provoca satisfacție, era un simbol al libertății, era curativă și transparentiza comunicarea. Avea o mică putere catharhică.

Mai este astăzi organul universal un subiect tabuu sau e atât de popular încât, pus în cuvinte pe pânză, capătă un sens comic, caricatural? Ce efect are astăzi obscenitatea și asupra cui? „Șocul” produce rating, are o importanță globală și un conținut al terorii sociale, identitare și politice, și este organizat de mass-media într-un mecanism profitabil și manipulabil. Mai are obscenitatea adresă sau asistăm la un monolog, un fragment din șirul gândurilor unui interior comun? În cele din urmă, nu e nimic „obscen” în cuvintele explicite, ci vorbim de o violență în procesul de auto-expunere și auto-portretizare care lasă în urmă semnele, petele și liniile unei biografii comune.


BANDI SAȘA ROBERT, ”SAVAGE”

09.02.2016

CENTRUL ARTELOR VIZUALE