O RADIOGRAFIE ÎN TRIPTIC.

DRAGOȘ BURLACU


Un parcurs aparent monoton, repetând zilnic același proces, descoperă un drum plin de provocări și frământări, de piedici și etichete, peste care Dragoș pășește aparent indiferent, cu ușurință, urmându-și, de fiecare dată, instinctul. O meteorologie calmă care ascunde în fiecare vârtej de aer și în fiecare picătură de apă, un uragan. 

Acest tip de energie acumulată este canalizată cu luciditate după o anumită ordonare și după un anumit tip de echilibrare interioară. Cu un discurs vizual polimorfic, lucrările par a dialoga sub intenția serialității, fiecare devenind o parte dintr-un șir nedeterminat de căutări. Suntem în fața unui conținut pe jumătate impulsiv, pe jumătate cerebral.

Procesul, de la cercetare, la planificarea mentală, la eliberarea impulsivă a expresivității mediază aceste frământări și curiozități într-un format vizual pe cât de lucid, pe atât de intuitiv.


18.10.2014

POZIȚIA ARTISTULUI, 2014

40x30cm, ulei pe pânză


UNREST: Să pornim de la contextul actual, tranziția București - Bacău. Ar fi interesant să dezamorsăm mai întâi mica poveste despre relațiile din ultimii ani și, nu în ultimul rând, ce cauți în Bacău? De ce nu ești în București? Încercăm să reperăm starea actuală a lucrurilor raportându-ne la ultimii 3-4 ani.

DRAGOȘ BURLACU: Bacăul a venit ca o etapă firească. Am stat în București  13 ani. Am terminat facultatea în 2002, masterul în 2008. Nu am rezonat cu Bucureștiul, nu m-am simțit echilibrat cu spațiul acela. Nu reușeam să lucrez cât voiam. Iar peste asta, s-a suprapus o poveste personală. Mutarea în Bacău a funcționat, cel puțin o vreme, am reușit să mă adun. Am păstrat, desigur, legătura cu Bucureștiul, am făcut drumuri des. În Bacău m-am întors în 2008. Toată lumea a spus că sunt nebun, când am făcut mutarea. Că este un suicid cultural. Inclusiv profesorul, același lucru, recunoscând apoi că lucrurile funcționează. Totuși nu mi se pare necesar a trăi în București, deși capitala, până într-o perioadă, coagula totul. Până prin 2005, 2006 nu mai exista nimic în afără de București. Acolo erau singurele galerii, singurii artiști care activau. Abia prin 2006 s-a mai schimbat povestea, apărând Clujul și  Timișoara.

U: Curioșii încă mai întreabă dacă mai ești reprezentat sau nu, dacă te mai găsesc la o galerie sau alta, ori dacă ai o nouă relație de reprezentare. Și, de fapt, este interesant de ajuns la autonomia pe care ți-ai recâștigat-o în acești ultimi ani și lecția acestei ultime relații.  

DB: Multă lume încă nu știe exact unde locuiesc. Mulți îmi cer o întâlnire în București peste câteva ore. Aici percepția cred că e confuză, am activat în București și lucrez în Bacău iar asta implică o anumită dinamică din partea mea. Multă lume nu știe exact incă, unde locuiesc. Locuiesc pe drum...

Am colaborat cu câteva galerii până acum. Deocamdată sunt independent, lucru care are părți bune dar și unele mai dificile. De unul singur este mai greu să explorezi piața internațională, față de cum cred că ar reuși o galerie de artă. În schimb, nu văd dezavantaje foarte mari în momentul acesta. Relația cu o galerie ar trebui să fie firească și foarte bine calibrată. Așa văd eu, să își potrivească așteptările și acțiunile, un soi de mariaj. În momentul în care lucrurile nu sunt sincronizate apar probleme. Galeria așteaptă ceva, iar artistul altceva. E dificil. Cred că multe galerii nu au o maturitate formată. Totuși, cele mai vechi galerii din București sunt din 2005 și au activat în această piață nouă, în formare. Nu știu ce așteptări ar trebui să am, de fapt, de la un galerist. Cred că ar trebui să mă motiveze și să înțeleagă discursul meu pe termen lung, să creadă în mine, să aibă rabdare. 

FĂRĂ TITLU, 2014

20x40cm, ulei pe pânză

În ultima perioadă, într-adevăr, am fost reprezentat de un galerist care a avut un start în care am crezut și a funcționat o vreme. Echipa care se formase conținea artiști bine conturați, dar, pe parcurs, lucrurile au evoluat în alte direcții. S-a comutat focusul de pe proiectul inițial, care consta în dezvoltarea unui concept și impunerea lui pe piața internațională, pe alte oportunități ale pieții care au apărut pe parcurs. Cel puțin așa am perceput eu lucrurile. Pornirea mi s-a părut bună. Apoi, au fost câteva manifestări la fel de bune, încheiate cu publicații. Nu putem discuta simplist, despre bine și rău în povestea asta. De la un punct, lucrurile nu au mai coincis. Cred că până la urmă acestea s-au transformat într-o incompatibilitate și într-o diferență mare de așteptări. Galeristul respectiv a ales de la început un numar de artiști care într-un fel erau deja poziționați, aveau o viață, o activitate și niște rezultate. Ei aveau niște așteptări, erau pe un drum al lor. Cred că ar fi trebuit doar stimulați, potențați sau, cel mult, șlefuiți. Dar nu modificat traseul și asta într-un timp atât de scurt. O parte dintre artiști s-au retras foarte repede iar alții, pe parcurs. 

U: Vorbim despre un start-up. Artiștii, probabil, ar fi trebuit să fie mult mai responsabili înainte să ofere credibilitate. Totuși, ne aflăm într-o capitală în care senzație generală transmite că sunt multe galerii, multe evenimente, dar rămân puțini curatori și puțini galeriști. 

DB: Da, sunt de acord cu asta. În momentul în care un galerist tânăr abia apărut pe piață, cu o experiență minimă în domeniu, vrea să lucreze cu un artist reprezentativ pentru, să spun, generația '80 sau '70, cu o carieră stabilită deja, ar trebui, în primă fază, să se plieze pe nevoile artistului și să raspundă nevoilor sale, nu să impună ceva. În primă fază. Apoi, în timp, dacă relația este fericită, lucrurile se pot schimba. Startul ar trebui să pornească de la valoare, cine are valoare în echipă. Și nu invers. Și, absolut adevărat, prima responsabilitate este a artistului. Ideal ar fi ca galeristul să aibă o maturitate și o experiență care s-o depășească, în termeni de management, de cunoaștere a pieței și a mecanismelor, pe cea a artistului. În cazul nostru, piața aceasta emergentă face ca galeriștii să lucreze cu valori bine definite, cu artiști maturi. Totuși a apărut târziu la noi acest comportament de reprezentare. Avem 7 ani cu rezultate notabile, desigur, de specificat Clujul.

U: Ai un talent deosebit de a vorbi despre oricine altcineva și despre orice altceva, dar nimic despre acum și despre tine. Propun să o luăm de la începuturi până la start-up-ul tău. Cine te-a format, în ce fel de mediu? Cel puțin în proximitate se cunoaște faptul că tatăl tău este profesor de pictură, apoi că, în facultate, ai avut o relație apropiată cu artistul  Teodor Moraru, profesorul tău. Până la urmă se întrevăd niște provocări foarte mari în această poveste. 

DB: Tatăl meu este unul dintre reprezentații școlii de peisaj din Bacău și profesor de desen la Colegiul G. Apostu. În același timp, un artist cu preocupări serioase legate și de poezie. Transformarea din părinte în profesor sever a fost dificilă. A încercat să-și exercite meseria de profesor și pe mine. Acum am depășit tipul acela de relație didactică, deși uneori se mai manifestă profesorul din el. Nu avem aceeași imagine de ansamblu.

U: Te-ai pus în locul lui?

DB: M-am gândit la asta, desigur. Dacă aș fi pus în aceeași situație cred ca aș face un pas în spate, aș lăsa aer. Acea relație are și niște părți foarte importante. La început mă lua în tabere, fiind un copil de artist, și am avut șansa să cunosc un număr de personaje și contexte extrem de frumoase. Pot vorbi de tabere, de peisagiștii importanți care se adunau la Tescani, de seri savuroase cu Andrei Pleșu, Bernea, Anca Parghel. Cam asta este maparea copilăriei mele. Am crescut pe lângă oameni și artiști importanți ai vremii. Aceste experiențe mi-au oferit un plus. 

FĂRĂ TITLU, 2014

60,5x50cm, ulei pe pânză

U: Nu ai facut UNArte, nu ai fost uns de academie. O altă aparentă neconcordanță, alegând o facultate particulară, un lucru pe atunci deloc acceptat, dar cu șansa de a-l avea profesor pe artistul Teodor Moraru. 

DB: Alesesem o facultate privată de Arte care nu mai există acum, Luceafărul. Faptul că l-am găsit profesor pe Teodor Moraru a fost marele plus care m-a făcut să nu mai vreau să mă mut la stat. Ideea mea era să intru la particulară și apoi sa mă mut la stat. În 1997, concurența era foarte mare atunci, locuri puține, și mi s-a spus, pe scurt, că nu am aer de București. Am intrat la particulară, l-am întâlnit pe Teodor Moraru și am descoperit un personaj extrem de interesant și fertil pentru mine. Aborda partea de predare ușor diferit. Mai întâi a deconstruit tot ce construisem, apoi a încercat să re-pună în funcțiune, a dat un format la tot ce știam. A fost un exercițiu destul de brutal. Dar chiar dacă a pornit ca o relație dificilă, ne-am regăsit. Mai apoi am devenit prieteni apropiați. Eu aveam nevoie de discuții suplimentare, de lecturi, iar el împărtășea asta cu mine, cu placere. S-a produs apoi o ruptură la licență. Nu m-am supus dorințelor și intențiilor lui. Am mai luat după mine un număr de colegi. Am produs o mică rebeliune pe atunci, pozitivă, cred eu. Câțiva dintre noi am hotărât să lucrăm acasă. Am venit cu lucrările gata făcute iar el nu s-a mai putut implica în proces. S-a trezit cumva în fața faptului împlinit. Pentru noi, nu a fost rău deloc. Eram o generație puternică și am avut o licență remarcată la acea vreme. Se încheiase cu o expoziție în Casa Poporului, în sala Constantin Brâncuși. Au fost multe lucrări bune, iar din acea serie, trei am fost selectați și expuși la Galeria Nouă. Raluca Noveanu, Răzvan Neagoe și cu mine.  

U: Ce ai primit de la Moraru mai frumos?

DB: Discuțiile. Discuțiile erau despre modul de viață. Nu despre formă sau obiect. Avea foarte multe lecturi în zona filozofiei, a muzicii, a literaturii. Vorbea mult despre cunoașterea de sine sau despre libertate. Încerca să te formeze, să devii autonom. Îți oferea bazele unei autonomii creative și căuta să scoată din noi ce avea fiecare mai bun, mai aparte. 

U: Apropo de acest moment, completez cu un citat din „Ochiul și lucrurile” (A. Pleșu): „Moraru nu-și prescrie mai multă rațiune de la înălțimea glacialității rezonabile. El este preponderent un impulsiv și nu vrea să-și contrazică impulsivitatea. Vrea doar s-o formuleze plastic”.

DB: Pictorul Moraru era foarte diferit de profesorul Moraru. Când era profesor, era capabil să vadă și să accepte lucruri pe care el nu le-ar fi făcut niciodată. Era un personaj deschis la nou și la orice direcție. Dar, când intra în atelier, se transforma în artistul Moraru care era cu totul altfel. Chiar dacă el nu ar fi făcut niciodată o suprafață lisă, când o vedea o aprecia, îi dădea valoare și încerca să stimuleze acea zonă. Nu încerca să impună formule. În academie era un număr mare de profesori care imprimau formule.

U: Să aruncăm o privire acum peste munca ta. Declinările pe care le faci într-o serie nu urmează o logică, nu au o coerență premeditată. Cauți, se pare, pe toate planurile. Într-o lucrare cercetezi latura expresivă, în altă lucrare, latura figurativă, în alta cauți relații între acestea. 

DB: Într-o primă fază este vorba despre o alegere cerebrală și, apoi, intervine și instinctul. Dacă sunt fascinat de o formă sau de un subiect sau de un mijloc nou de expresie consider că trebuie să le epuizez într-un fel sau altul. Mă las pradă instinctului și a bucuriei de a lucra pe o anumită zonă, din dorința de explora mai mult acolo. Caut lucruri care mă fascinează. O vreme am lucrat pe proiecte bine  definite și cu limite autoimpuse. Mi-am dat seama că nu este atât de important cuvântul, descrierea ci doar imaginea finală. Pictura nu are nevoie de explicații, transmite doar prin imagine, e valoarea intrinsecă a artei.

FĂRĂ TITLU, 2014

50x65cm, ulei pe pânză

U: Care dintre realități o abordezi: cea pe care o urmărești sau cea care te urmărește?

DB: Realitatea imediată, cea din jurul meu, cea cu care mă întâlnesc zilnic. Realitatea mea. Fie în călătorii, fie în proximitate găsesc momente care mă fascinează. Apoi mă documentez fotografic, realizez o serie de imagini și, dintre acestea, îmi extrag subiectul. Nu compoziția mi se pare foarte importantă ci emoția și semantica imaginii. Dar, de foarte puține ori, intenția mea se termină la fel și în mintea privitorului. În mod normal nu ar trebui să ne mai intereseze ce se întâmplă mai departe, din momentul terminării lucrării. Nu cred că e foarte important să teoretizăm actul, imaginea. Nu au nevoie de teorie. Mi s-a întâmplat de multe ori să remarc faptul că reacțiile privitorilor sunt cu totul altele decât încerci să induci, să controlezi sau să  direcționezi. În acest caz nu consider că trebuie să umpli imaginea cu semantica pe care ți-o dorești. Această relație, dintre mine și lucrare, nu coincide niciodată cu relația privitor-lucrare. Nu se pune deloc problema controlului. Am avut o perioadă în care voiam să controlez cerebral mesajul, forma, cromatica, tot. Însă, răspunsul e într-un alt univers. Relativ recent, cam de doi trei ani, am renunțat la acest control și las lucrurile mult mai libere. Experiența declanșatoare a fost paralelă (mai târziu am realizat asta) cu un exercițiu de cunoaștere din adolescență, shotokan. Te antrenezi la nesfârșit să obții o mișcare și, în momentul în care ești pus în fața momentului, realizezi mișcarea cu ochii închiși. Atunci instinctul, bine antrenat, preia acțiunea. 

U: Spui că te simți mai liber iar în lucrările tale din acești ultimi ani, în același timp, vizualitatea pare mai curățată, explorată mai personal, într-o stare definită afectiv și mai puțin cerebral. Și, dacă tot vorbim despre lucrări, care dintre ele și din ce perioadă ți-au marcat clar parcursul? În același timp, călătoriile și experiențele internaționale cum te-au făcut apoi să privești lucrurile?

DB: Pe de o parte pot spune că simt că m-am aproiat mai mult de mine. Dar schimbarea a fost mai ales în alegerea subiectelor. Subiectele vin din proximitate și alegerea o fac în funcție de puterea lor de fascinație. E ceea ce simt că are o anumită individualitate în spațiu. Încerc să găsesc momente, forme, simboluri care mi se par extrem de autonome în contextul în care trăiesc. Îmi aleg subiecte din aceste zone. O vreme am lucrat după imagini neutre, din ziare sau reviste, îmi alegeam totul după un criteriu pur vizual. Acum fac documentarea proprie, cu aparatul foto sau cu creionul pe hârtie. Consider că imaginile pe care le trăiești și pe care le vezi îți transmit mai mult și pot transmite mai departe. Sunt adevărate. Dacă aș folosi subiecte din China sau din Japonia aș lucra după o imagine, ceva ce nu am trăit, o imagine  artificială.

„Understanding History” a fost primul proiect realizat imediat după întoarcerea mea în Bacău. Am fost mereu preocupat de zona socială și de înțelegerea istoriei. Apoi, ieșirile internaționale, în general, m-au făcut să realizez că lucrurile trebuie să fie cu mult mai serioase. Față de cum am perceput experiențele internaționale, simțeam că nouă, cel puțin mie și colegilor mei, ne lipsea o anume disciplină și un fel de asumare serioasă asupra actului creativ. Am ieșit din facultate cu foarte multe incertitudini și zone de gri mental, nu aveam un traseu, nu existau variante. Poate doar în zona educației sau a publicității. Cam acestea erau drumurile pe care le putea urma, pe atunci, un tânăr absolvent. 

STEPHEN, 2014

20,5x25,5cm, ulei pe pânză

FĂRĂ TITLU, 2014

90x70cm, ulei pe pânză

Foarte puțini erau, și îi invidiam pe atunci, cei care aveau atelier și reușeau să se ocupe doar cu asta, permanent. Era clar cumva că, la un moment dat, se re-găsesc și ating ceva notabil. O mare perioadă în București m-am luptat cu o existență duală, lucrând advertising ziua și pictând noaptea sau dimineața la prima oră. Era epuizant. Eram conștient că nu putea ține așa la nesfărșit. Trebuia să fac o alegere. Alegerea, de fapt, am făcut-o plecând din București și mutându-ma în Bacău. Am ales atelierul în defavoarea unei false siguranțe financiare. Nu era o siguranță, era un galop. Iar aici, în Bacău, am posibilitatea să experimentez ideea de a merge de dimineață în atelier. Să am un atelier și confortul necesar să pot lucra. Acesta este motivul real al mutării. E un plus foarte mare și le recomand să încerce măcar un an tuturor celor care nu au facut-o încă și se gândesc la asta. Mulți ani am lucrat foarte retras, nu am avut legături cu scena artistică, nu aveam așteptări și, deci, nici deziluzii. De câțiva ani lucrurile au devenit mai serioase ca percepție și ca nivel de așteptare. Aș putea să spun că a fost o evoluție fără să programez sau să schimb ceva în modul de lucru. Relația cu Lucrul s-a împlinit când m-am mutat în Bacău, unde am reușit să asigur o constanță a lucrului și a gândirii.  

U: Cum vezi „arta de vânzare”? Diluează nivelul, conținutul, căutarea? Sunt multe prejudecăți încă față de ideea de a lucra și pentru a vinde.

DB: Nu știu ce înseamnă artă de vânzare, probabil te gândești la modificarea discursului artistic cu gândul la un posibil client. Am avut de-a lungul timpului câteva „comenzi”. Dacă lucrez cu gândul de a mulțumi pe altcineva , de a fi pe plac, e un dezastru. Sfârșesc prin a fi total nemulțumit. Îmi place să cred că lucrurile sunt simple și că îmi urmez căutările. Un lucru foarte important în viață este să faci ceea ce îți place și eu simt că asta fac.

U: Dar, ai și o latură despre care nu ai spus nimic. Ești un magnet în jurul căruia gravitează un mic cerc de amici și prieteni, pe care îi stimulezi în diferite forme, și vorbim de ani buni în urmă de când faci asta. 

DB: Grupul e((o înseamnă anii 2000, 2006, și șapte artiști. Eram colegi în aceeași grupă. Căutăm să ne exprimăm liber și de cele mai multe ori anti. Încercam să ne facem loc, să aflăm cum funcționează lucrurile. Am avut acțiuni și în țară, și în străinătate. A fost o perioadă interesantă mai ales că, pe atunci, lucrurile arătau cu totul altfel și acțiunile noastre erau altele. Exista încă un monopol al spațiilor de expunere, toate aparțineau UAP. În anii 2000 nu exista galerie privată sau MNAC, doar UAP și Arte-le, care dominau tot. O mână de oameni care decideau. Mai exista centrul Soros, dar funcționa pe nișa noilor media. Pe o stare de acest fel apăruse grupul e((o.  Am abordat un discurs analitic ironic care s-a simțit în manifestările noastre. 

Îmi amintesc cum am pictat „Carul cu Boi” cu spray-uri fosforescente sau cum am expus carne putrezită, fiind banați și dați afară din galeria UAP-ului. Așa a apărut nevoia de a expune într-un apartament, proiectul „Despacheteaza-te”. Am împachetat un apartament în ziare, cu tot ce era în acea locuință și am invitat un număr de oameni pe care îi consideram importanți atunci să ne vadă, să ne audă: Adrian Guță, Dan Perjovschi cu Lia, Irina Cios, Teodor Moraru. Îi așezasem la o masă și îi înconjurasem cu informații, iar pe geam se vedea Hotelul Marriot recent deschis cu lumini de neon. A mai fost un proiect important pentru noi. Parte din procesul nostru de cunoaștere a fost să-i întrebăm pe intervievați, pe care îi consideram conectați și că, într-un fel, au reușit, cum au reușit? Această experiență s-a transformat într-o carte: „De ce nu sunt un mare artist?”. Proiectul a fost expus la Stuttgart în cadrul unei rezidențe a soților Perjovschi. 

FĂRĂ TITLU, 2014

40x30cm, ulei pe pânză

A fost o perioadă de căutare, de experiment la propriu. Înspre final, fiecare a intrat în poveștile personale iar astăzi mai activează doar doi, trei în zona vizualului. Pe atunci, ne confruntam cu o lipsă de credibilitate datorită facultății private. Era un dezavantaj de percepție mare. Ne-am luptat mult timp cu aceste prejudecăți. De câțiva ani contribui la organizarea unei rezidențe artistice, la Tescani. Începută de Teodor Moraru și continuată de noi. Anul acesta, ca un omagiu adus omului și artistului, am instituit bursa Teodor Moraru. . Au aplicat 60 de tineri. Juriul a fost format din Adrian Guță, Aurelia Mocanu și Ioana Beldiman care au ales un câștigător. Pentru un tânăr este un premiu substanțial, totuși.  

U: Să revenin la lucruri mai plăcute. La ce lucrezi în această perioadă și cum lucrezi? După cum arată munca ta din ultimii 14 ani, la un interval de un an, doi finisezi o așa numită serie de lucrări. Pare că ești într-un proces necontenit. E o mică fabrică atelierul tău. 

DB: Simt nevoia sa mă reinventez după fiecare serie. Reinventarea asta nu are loc de la zero, ci de la un punct. Acestea sunt emoțiile cele mai mari. Primele ore în fața lucrării sunt un chin inimaginabil. Relația cu suprafața, cu imaginea mentală pe care o am. Până încep să se împace cele două e un consum extraordinar de energie. În ultima vreme lucrez mai greu, simt că lucrurile au nevoie de mai mult timp să se așeze. Lucrez pe straturi mai multe și maturitatea unei lucrări simt că apare după o perioadă mai lungă. Până acum, multe dintre lucrări le realizam într-un proces individual. Lucram un număr anume de ore și lucrarea era împlinită. Acum, lucrarea - tehnic vorbind - începe și se termină după o perioadă mai lungă și după straturi mai multe. Simt nevoia să se așeze, iar incertitudinile sau dorința mea de a obține anumite materialități îmi impune un timp îndelungat. Lucrările capătă o profunzime mai mare, lucrarea apare mai greu. De multe ori revin și după 6 luni, iar rezultatul mă face să fiu mult mai împăcat. 

De 4 luni am început să lucrez la o serie nouă pe care probabil o veți vedea expusă în 2015. Mi-am reevaluat tot abecedarul mijloacelor de expresie, am încercat o reîntoarcere la unele și o adăugare a altora, noi, în plus folosesc tot abecedarul dobândit până acum, din punct de vedere stilistic. Temele sunt din proximitate, cum spuneam, dar și ancorate în socio-politic. Am ales să pictez niște MIG-uri dezafectate. În Bacău, găsești unul într-un rond, altul, într-un parc. MIG-ul e un soi de monument public. E un simbol local, în același timp, un simbol al puterii rusești. Mi se pare actual ca simbol și ofertant. Am găsit un alt MIG, plin de graffiti, care stă de vreo 30 de ani într-o tabără de copii. Într-un fel sau altul, MIG-ul devine un simbol al zonei și, în același timp, este un simbol contemporan. Privit din afară, capătă conotații și în cultura internaționala. În mare, cam atât pot spune despre ce lucrez chiar acum, dar de obicei merg pe mai multe planuri. Acesta a fost proiectul principal, și deschid câteva de cercetare pur stilistică. Mereu am practicat asta. Un proiect principal și altele de experiment. Am încercat printul sau să lucrez pe inox. Îmi aduc un plus de limbaj aceste experimente.

U: Putem vorbi despre un nou Dragoș, mai răbdător și mai așezat în proces și mai personal în cercetare. Ți-ai retras aparent apele, dar te-ai administrat pe verticală. Cum te privești față de cel din „Drosofila” sau față de cel din Monalisele ironizate?

DB: Cred că în timp am câștigat un fel de valoare în imagine și o relație cu mine mai responsabilă și mai deschisă la înțelegere. Îmi înțeleg mai bine anumite puncte tari și anumite puncte slabe și simt că le gestionez, sper, mai bine. Față de etapele precedente pe care le-ai amintit, acum, așteptările totuși sunt mai mari, așteptările mele. Acum mă simt integrat într-un sistem, atunci eram foarte tânăr și puteam să fac orice, oricum și lumea mă trata ca atare, ca într-un joc. Și acum fac orice și oricum aleg să fac, însă simt un plus de maturitate în rezultatul final. Sunt sedimentări ale cercetărilor mele. O încercare de renunțare la ego. Nu mai simt nevoia, în primul rând, de a mai demonstra ceva. Poate sunt cumva într-un loc al meu, însă eu mă simt mult mai liber, în termeni de proces. 

U: Uneori, maturizare înseamnă defidelizarea simțului...

SIGMUND, 2014

30x20,5cm, ulei pe pânză

DB: Cred că acest fenomen are loc mai ales când tinzi să te repeți. Deocamdată explorez. Sunt în procesul constant de explorare pe care îl trăiesc de 12 ani. În ansamblu e un proces interior. Lucrările vorbesc despre mine suficient de mult. Cred că este important pentru mine să fiu permanent într-o căutare, să fiu motivat de ceva. Cine ar vrea să mă cunoască, trebuie să privească munca mea și totul ca întreg și va înțelege, probabil, coerența căutării mele. Sunt încântat de fiecare dată, starea de bucurie sau de fascinație există la fiecare lucrare. Pe de altă parte, mă plictisesc manieriștii. Cei care se repetă din motive de piață sau incapacitatea de a căuta altceva sau, pur și simplu, nevoia confortului. E dificil să cauți permanent și să propui permanent. 

U: Spre finalul dialogului nostru hai sa ne detașăm de atelier și  să dezbatem lucrurile contingente, curente. Cred că, activând în această formă de „Tranzit”, poți avea o privire destul de lucidă asupra lucrurilor. Cum privești ultima decadă a ta și a celorlalți care fac ce faci și tu? Și cum percepi fenomenul? 

DB: Trebuie să amendez capitala; nu a reușit să se coaguleze într-o formă clară, dar e firesc. Are orgoliul și suficiența de a fi în centru. Clujul, total distinct, e într-o cu totul altă dimensiune, și vizibil focusat spre internațional. A reușit într-un mod exemplar să propună în lume un număr de artiști care au fost validați și care, apoi, au confirmat. Bucureștiul nu a reușit un așa fenomen, ci, mai mult la un nivel individual, cazuri izolate. Bucureștiul nu reușește să ofere un context firesc de dezvoltare și sănătos, în același timp. Sunt multe bisericuțe care fac jocuri. Eu tind să cred că sunt la marginea acestei probleme. Pe de altă parte, Moldova nu s-a remarcat în ultima perioadă mai deloc. Nu cred că a reușit să propună ceva coerent. Când spun Moldova, mă refer, desigur, la Iași. Acolo este singurul potențial mai mare de a propune ceva. Există mulți artiști care trăiesc în insulele lor. Cum este, până la urmă, și cazul meu. Mai știu de astfel de cazuri, cel puțin unul în Craiova, artiști care nu locuiesc în București, dar activează peste tot. Mai sunt orașe în care se întâmplă asta, Arad, Oradea. Mi se pare foarte important ca sistemul creat, fie privat, fie oricare, să reușească să conecteze valorile locale la piața internațională. Să asigure deschidere. Piața locală o poate gestiona orice artist cu minime cunoștințe. Nu e o mare nevoie de o structură complexă pentru a administra relația cu 5 colecționari sau cu trei galerii. În schimb, când vine vorba de o bienală, de un târg, e nevoie de o construcție mai amplă, iar aici vine rolul galeriei. Pe plan național există câteva puncte în care galeriile funcționează. Timișoara e un exemplu recent. Dar aici este interesant de discutat momentul în care apare și de ce apare galeria privată. În ce moment un oraș naște un sistem privat de promovare a artei contemporane. Și de ce în Timișoara a apărut și în Iași, nu. Și nu vorbesc despre producția intrinsecă a artiștilor ieșeni, ci de faptul că nu a apărut sistemul care să-i conecteze și să le furnizeze feedback internațional. Când apare galeria, automat artiștii fac upgrade, se dezvoltă. 

U: Faptul că nu ești reprezentat de o galerie, cât de mult te încurcă povestea asta? Sau îți comuți toată satisfacția în relația directă cu colecționarii. În final, cum vezi politica relațiilor galerist, colecționar, artist? 

DB: Relația cu un galerist mi se pare foarte importantă și, desigur, mi-o doresc. Dar trebuie să fie echitabilă pentru ambii, să împărtășească aceleași dorințe și scopuri. Va apărea acest moment firesc. Au fost părți foarte bune în relațiile pe care le-am avut cu galeriștii și vor mai fi. Acum sunt într-un moment de reinventare, dacă pot spune așa, care îmi convine. Desigur, nu funcționează la parametrii unei galerii. Însă, mă gândesc mai degrabă la o variantă ceva mai clară, mai profesionistă, de autoadministrare. Încerc să-mi creez contextul de dezvoltare sau de administrare sub forma unui „birou”. Cred că ar fi o premieră, un caz nou, nu știu dacă mai sunt artiști în România care să activeze așa. Galeria, desigur, are locul ei. Nu sunt un haiduc care aleargă pe lângă oaste. Numai că, oastea trebuie să mă reprezinte bine și mai ales trebuie să nu-mi creeze probleme de imagine și de dezvoltare. La momentul potrivit voi intra cu siguranță într-o nouă relație și cu o galerie. 

U: Și, la finalul acestui dialog extrem de transparent și lucid, cum arată pentru tine anul 2015?

DB: Pentru anul următor am în plan să editez un album cu noile lucrări. Vreau să rezolv și  problema cu expunerea. Mi se întâmplă să nu expun o parte din lucrări și apoi acestea să fie, între timp, achiziționate. Simt nevoia să rămână într-un album. Se întâmpă să am un numar de colecționari la care văd că s-au mai adăugat alții noi, în ultimul timp. Între aceștia din urmă, unul locuiește în Franța și a avut un mod interesant de selecție. A ales cele mai experimentale lucrări, dacă pot formula așa. Lucru foarte diferit față de colecționarii locali, care sunt interesați să cumpere lucruri rotunde, încheiate. E o diferență mare de abordare. Pentru București am un dealer căruia îi trimit un număr de lucrări pe care acesta le distribuie. Proporțional, mai mulți cumparatori am, totuși, în Europa, în Italia, Belgia și, mai nou, în Franța. Țin mult la o politică transparentă cu dealerul sau cu galeristul. Mi se pare important să se comunice, când apare un feedback din piață, când lucrarea se vinde la un alt preț, trebuie inventată apoi o politică de discount, dacă este cazul. Este o diferență foarte mare când lucrarea intră într-o colecție importantă sau când este achiziționată de un cumpărător anonim, la început de drum. Transparența este un element cheie, iar în cazul meu, distanța, de exemplu, impune și mai mult acest lucru. Dacă apar semne de întrebare de oricare parte, nu se mai poate construi. Este o lume care funcționează cu două rânduri de mănuși și în care lucrurile se pot deranja foarte ușor când apar semne de întrebare. Atunci, transparența este un factor cheie în aceste relații. Din păcate, cumpărătorii din România sunt foarte puțini, vorbesc despre colecționarii reali de artă contemporană. De asta, mare parte dintre artiști, se orientează către alte piețe. Sunt foarte puțini care pot trăi doar pe baza achizițiilor din România. 

U: Dragoș Burlacu, îți mulțumim pentru transparență și așteptăm să ne revedem cu bine la vernisajul seriei la care lucrezi.

©unrest

dragosburlacu.ro

 


< <