„DISPER, DECI EXIST” ECATERINA VRANA @AIURART


Despre efortul celor de la Aiurart, cel puțin privit din exterior, puține condeie se încumetă a scrie și puține reviste grele își arată interesul. Îți vine să te întrebi dacă o fi din cauza curatorului invitat care i-a „speriat” la propriu pe unii domni și doamne vechi, ori din cauza citirii greșite a pro-activismului proprietarilor, ori din cauza artei expuse, ceea ce ar fi absurd. Sănătos este să lăsăm aceste mistere nederanjate, să se depună. Și să nu agităm și mai mult apa deja tulburată care nu a făcut decât să obtureze arta și artiștii expuși fie în cadrul NAG, fie la ArtSafari. 

În cazul de față, propunerea este de a face un efort de neutralitate și de a privi prin ceața deasă doar subiectele care contează: expoziția, artistul, discursul curatorial. „Disper deci exist” e un montaj de lucrări din diferiți ani și diferite perioade care aparțin colecționarilor artistei dar care par a fi articulate de câte un semn comun, un accent ori o intervenție. Firul conceptului curatorial trece prin câteva puncte de fond definitorii pentru Ecaterina Vrana. Asistăm la un act de identitate și de identificare în jurul unui nume și a unei biografii care a cunoscut tot ce era de cunoscut despre disperare și existență. Cheia pe care Erwin Kessler o monteaza în jurul identității atașează numelui un cadru al asumarii, al acceptării și al unei profunde individuări. 

Ecaterina Vrana parcă își folosște pictura pentru a completa și a înlocui fizic realitatea sau memoria cu figuri și tuse care învie - ori fierb, ori zvâcnesc, ori tremură. Și nu formal, fin și feminin, ci crud și dur. În urmă rămân structuri abstractizate și desene dintr-o singură linie sau tușă. În același timp, culoarea, forma, semnele sau micile inserții de fotografii, sticlă, diamante, cercei sunt bucăți fizice din biografia trecutaă și prezentă. Un vocabular asemanator ar fi poezia lui Cristian Popescu, o altă formă de artă familiară cu disperarea și existența. Un cumul de legaturi și împletituri între sensurile de adâncime și lucrurile și obiectele de la suprafață, comasate strat peste strat. Devine un act dublu de auto-identificare față de sine, cât și de auto-anulare față de ceilalți, prin provocarea limitelor umane cu ajutorul lucrurilor mici, aparent nesemnificative. „Ca şi cum toate manechinele din vitrine s-ar face după chipul şi asemănarea mea: eu copil, eu bărbat, eu femeie” (Cristian Popescu, Arborele Genealogic). Însă legatura dintre imaginile Ecaterinei și proza scurtă sau poezia albă e mai profundă. După cum ne mărturisește chiar ea: „ Obișnuiesc să scriu și să povestesc despre lucrări. Chiar înainte să încep o lucrare, scriu și chiar și după ce o termin”.

Despre pictura Ecaterinei nu poti scrie daca pierzi din vedere legatura cu biografia, legătura dintre vocabularul ei de zi cu zi și subiectele din lucrări. Totul într-o cheie cinică și sintetică de a percepe și a exprima, și în același timp cu o formă aparte de gravitate. Provocările realității au atins limite de la care disperarea își pierde semnificația și devine o pată de culoare vag configurată. Pentru a face totuși un pas dincolo de pânze, am sustras câteva citate reprezentative din dialogul cu Ecaterina Vrana de la Aiurart.

Marea Neagra a fost ca o mare în schimbul altei mări. În atelier era saună și îmi era foarte dor de mare. Am pictat marea, am vândut tabloul și apoi am plecat la mare”. „În autoportretul Dama de roșu m-am gândit la cărțile de joc. Am pictat în loc de sex o ceașcă de cafea cu buze. Acest autoportret era să ia foc. A luat foc șemineul, apoi și tabloul, dar a fost salvat, au venit pompierii. Apoi a trebuit să fie restaurat”. „Autoportretul cu bezele mi s-a arătat într-o seară când ningea foarte tare afară. Eram cu prietenii mei la Boema 133 și îl așteptam pe rector, pe Mircea Spătaru, care nu mai venea. Și ningea cu fulgi mari ca niște bezele. Asta e chiar ușa de la 133. Și pentru că sunt o specialistă în torturi de bezea, m-am gândit să-mi pun bezelele în cap. Și l-am numit Autoprortet cu bezele. Legătura dintre bezele și zăpadă e puternică, îmi aduce aminte de copilărie. Când trăia tatăl meu, iarna avea mai mult timp liber să stea acasă și îi făceam acest tort. Lucrarea are o legatură stransă cu copilaria”. „M-am gândit la poezia lui George Bacovia Pantofii mei. Și am pictat și sutienul pe care nu mai am voie să-l port. L-am pictat și am scăpat de el”. „Acum două veri eram, în Constanța, am mers la mormântul tatălui meu. Iar cimitirul părea jumatate alb și jumate negru. Crucile albe erau pe o parte, iar pe cealaltă parte, crucile negre. O prietenă a mea din copilărie, foarte sexy și veselă, era pe mormânt și făcea curat, se pregătea de parastas”. 

„În Clătite cu dulceață de trandafir am încercat să pictez dulceața. Clătitele au forma pisicuțelor. Iar chiloții nelipsiți pe sârmă. Obișnuiesc să pun chiloți pe aragaz, de obicei. Să nu-i ascund atunci când îi pun la uscat”. „În Scufița roșie am vrut să pictez o lucrare roșie. Aveam și un batic roșu, iar pe când eram studentă și mergeam în Club A, așa mă numeau prietenii: Scufița Roșie”. „În Camera de trecere am scris Păsările călătoare în fiecare toamnă pleacă la nuntă. Mama nu mă luase la o nuntă. Pe vrema când trăia tata, sâmbăta sau duminica mergeam ori la o înmormantare ori la o nuntă. Și, odată, când nu am fost luată la o nuntă, am suferit foarte tare că am rămas acasă. Iar a doua zi, la școală, la ora de dicatare, am scris pe foaie doar Păsările călătoare în fiecare toamnă pleacă la nuntă. Învățătoarea a chemat-o pe mama la școală”. „Căzătura e despre cum am căzut pe scări când a venit primul colecționar în atelier. Mă dusesem să îi aduc lucrarea pe care voia s-o cumpere dar am căzut foarte tare. Am făcut un pas și am zburat peste 13 scări. S-a uitat, cred, vreo două ore la lucrări, dar nu a mai stat. Eram plină de sânge și de vânătăi. Colecționarul a spus apoi că nu i s-a mai întâmplat la niciun atelier ca un artist să plece după lucrare și să vină aproape mort”. 

Sărutul la 40 de ani. Peștele mic îl înghite pe cel mare”. „Oameni de zăpadă e prima lucrare pe care am pictat-o după moartea prietenului meu foarte bun, Mircea Spătaru. Am pictat niște oameni de zăpadă pe stadă, nu în parc”. „În Mic dejun la gara de nord e despre micul dejun luat cu rectorul Spătaru. De fapt, rectorul avea o mare legătură cu tatăl meu, cu zăpada, cu iarna. Și-a păstrat mereu asupra mea o figură paternă”. „În Comoara din mare pietricelele lipite pe pânză sunt luate din cele mai frumoase sandale pe care le-am avut în viața mea”. „Primul meu profesor de desen care m-a pregătit la Constanța, era Iulică, un băiat foarte mic de statură. L-am pictat după ce murise. Căzuse și își rupsese mâna. De frică nu s-a dus la doctor și a murit de septicemie. Ceașca de cafea e ceașca pe care o punea mereu mama lui dimineața când mergeam să-l iau la mine acasă. Îmi spunea că ne dă o cafea din liban. Iar acum, lucrarea a ajuns chiar la un colecționar din liban”.


„DISPER, DECI EXIST” ECATERINA VRANA

Curator: ERWIN KESSLER