GORZO. PLECĂRI/SOSIRI


Vara aceasta am asistat la o intervenție expozițională la foc automat semnată Gorzo. Un duo alături de Gheorghe Rasovszky, la Aiurart, un solo concentrat la H’art/Appendix și o apariție la galeria Uj Kriterion, din Miercurea Ciuc. Trei expuneri Gorzo. S-a întors de tot? Rămâne sau pleacă? De ce expune așa mult? A expus tot pictură?… iar femei cu pulă? Și marile întrebări ale noii scene de artă contemporană românească ar putea continua la nesfârșit fără să atingă domeniul picturii. Între timp, Gorzo a ajuns iar în New York.

A vorbi despre Gorzo, în 2016, în București, implică un efort de conștientizare a cătorva realități noi și diferite față de anii 2000 și față de ultimii 8 ani în care artistul a fost plecat/venit/plecat. Noile publicuri tinere autoritare astăzi sunt numeroase și sensibile la arte mai spectaculoase, mai sociale, sociabile și mai vizibile decât pictura. Vorbim despre publicuri care au importat o sensibilitate cu iz de globalité, un fel de pop-cult neo-marxist fin și roz, un soi de anarhism domesticit cu ideologii post-umaniste și corporative care, în fața unei femei cu pulă, ar vorbi despre discriminare ori despre un adam android trans-umanist. Gorzo este cel care a adus în pictura contemporană (de pe vremea când cuvântul „contemporan” nu fusese ocupat de industria creativă) contactul cu realitatea - o realitate dură și sensibilă, criticabilă, supusă scepticismului, brutalizată cu miștouri și injurii de dragul de-a o transforma în imagine. 

Astăzi, în societatea șocului mediatizat continuu această informație poate părea nulă, mai ales pentru domeniul artelor în care așteptarea ar fi să existe mereu contact cu actualitatea. Însă, în neo-socialismul anilor ’95-2000, a critica, a te manifesta în spațiul public, a te descoperi și a te expune ca pictor cu subiecte sociale și politice erau lucruri încă la limita tabuului. Iar toată această retorică imorală și impulsivă este (a fost) frustrantă pentru politicile bienalelor, saloanelor și juriilor corecte politic. Vorbim despre o artă neplasabilă în trendurile oficiale ale „lumii artei” ori ale marketingului de artă și nu foarte ușor de contextualizat cu ajutorul discursurile curatoriale. Nu vorbim despre o artă inventată de cerere și de colecționari, ci despre o identitate vizuală individuată de la bun început. Astfel, pentru cei mai tineri și mai noi, de după 2010, Gorzo poate părea un fel de pictor cool cu origini într-o eră arhaică tehnologic, de dinaintea internetului, un profet al sexului în pictura contemporană, un personaj anacronic dar mișto prin simplul fapt că trăiește afară. Pentru cei mai vechi, Gorzo este la fel doar că, în ultimii 8 ani, a alergat prea mult și a expus prea rar acasă. Obiectiv vorbind, plasarea lui Gorzo va avea nevoie de o perioadă mai lungă de producție dar și de lentilele istoriei artei, pe stil vechi, fiind imposibil de vorbit despre pictură și despre artist doar cu ajutorul opiniilor și practicilor curatoriale și de piață fixate astăzi. 

Un alt lucru care trebuie conștientizat este și establishment-ul unui anume fel de imagine instalată de proiectul pictorilor de la Cluj. Cum arată pictura lui Gorzo - un expresionism brutal cromatic și erotomaniac din pete, gesturi și scursuri - alături de pictura academistă, figurativă, emo-socială confirmată în memoria recentă de media, de târguri de artă și de case de licitații globale? Desigur, este absurdă alăturarea celor două tipuri de imagine, o direcție vine din reproducere și mimesis, cu mult vocabular din domeniul tehnicii, iar cealaltă vine din expresie, acțiune, non-figurație, dintr-un vocabular existențialist, psihanalitic. Pictura lui Gorzo are cu totul alte motivații și intenții, nu poate fi contextualizată și încadrată de discursuri curatoriale sau proiecte premeditate și planificate. Curatorul este un evaluator, nu un judecător. Iar, în cazul picturii, în special în situația unui show solo sau a unei prezentări de lucrări noi, curatorul este absolut depășit de dimensiunea istorică și teoretică (chiar dacă trăim într-o lume ideală post-istorică și post-teoretică).

În cazul de față, nu vorbim despre un artist fabricat care urmează pașii unui strateg și sloganele motivaționale ale unui PR-ist. Vorbim despre un alt tip de consistență, despre o alegere și un traseu prin lume care lasă în urmă imagini ale afirmațiilor, ale întrebărilor, ale purificărilor și climaxurilor care au contat. Viața proprie și aparatele vieții - simțurile, corpul, membrele, imaginația sunt instrumentele de explorare, jucăriile acestui joc. Corpul este angajat în momente maxime de excitație nervoasă și mentală lasând în urmă diferite accidente sub formă de pictură, sculptură, grafică, obiect, performance. Motivația este negativă, anti-estetică, iar producția este reducție, eficiență gestuală și formală. Conceptul susține și determină imaginea, iar conceptul este tocmai identitatea și ideea artistului. Gorzo este mai aproape de comportamentele și frământările puriste de tip Fluxus decât de o școală renumită pentru o anumită tehnică sau rezolvare, cum este relația Cluj - Leipzig. Suntem într-o relație radicală cu corpul pe post de „pensulă vie” (citat din descrierea performance-ului Gorzo&Alina Buga vs. Maciunas&Klein). Nu suntem în vocabularul obiectului de artă evaluat și brand-uit cu contemporary de către instituții. Expresia liberă, creația subiectivă generată de propria existență sunt elementele unui destin în care nu există „peștele cel mare”, un capăt, o destinație sau un fel de succes.

Gorzo, după acești opt ani de pelerinaj, ar putea fi plasat/privit între două falii radical opuse, între un New York mult prea înalt și un București mult prea plat - între un cod cultural analitic și fundamental capitalist (în care piața decide ce este viața și arta) și un cod continental, sud-estic platonic, ortodox, fost socialist, în care arta, în special pictura, nu este încă complet instituționalizată. Gorzo nu are un loc clar sau fixat nici acolo, nici aici. Fuga permanentă între două continente și între mai multe realități îl de-plasează sau re-plasează pe un teren de joacă și de expunere din principiu global. Dialogul a început să fie purtat cu un privitor cu miliarde de ochi care vorbește alte limbi și clipește la alte înjurături. Religia, sexualitatea sau tragedia sunt subiecte de canapea, la cabinet. God este un cuvânt scris pe billboard-uri mai des decât Cola, Ceaușescu este un personaj amuzant între alți dictatori din lume, iar sexualitatea este un subiect eliberat de pe vremea bunicii Joplin. Astfel, cum arată această repoziționare a conținutului conceptual al lui Gorzo care, deodată, nu mai înseamnă ironie, reacție și critică? Subiectul și-a pierdut codul, semnificația și iconografia iar miza s-a mutat pe modalitate, pe limite sau nelimite, pe act în sine, pe performance, pe soluții de camuflaj, în cele din urmă.

Expoziția ”La adăpostul unor plante invazive” de la H’art/Appendix conține 8 lucrări noi, pictate în uleiuri auto. Seria deschide dialogul în jurul unor motive cunoscute dar și în jurul unor elemente mai noi în pictura lui Gorzo. Suntem plasați în anatomia actului sexual, desigur, însă purtați și deplasați spre variațiuni de pete și ritmuri care părăsesc cu totul domeniul inițial figurativ. Se întrevede o deschidere către o abstractizare mai violentă cromatic, adusă din mediul newyorkez, în care culoarea devine subiect iar pata și dripping-ul figuri. Gorzo este unul dintre pictorii români expresioniști de forță, cu rute culturale atât în expresionismul de început,  și în action-painting-ul american, dar mai mult în cel din post-modernitatea anilor ’80-’90, din zona J.M. Basquiat, A. Kiefer, G. Baselitz. Creația pare a fi mai degrabă un act de distrugere, de non-figurare, de ne-reprezentare și ne-reproducere.  

În expoziția de la Aiurart, întâmpinăm o altă formulă de expunere. „Izvorul 2” este titlul reîntâlnirii dintre doi prieteni vechi și buni, Gheorghe Rasovszky și Gorzo. Discursul curatorial a fost înlocuit de comunicarea dintre aceștia, deschisă de Gorzo, condusă de Rasovszky, semnată împreună. Asistăm la un joc de comunicare, mai mult sau mai puțin serios, care se transformă în final într-o chestionare foarte serioasă asupra creației de imagine, fie pictură, fie fotografie. În plan fizic, lucrările comunică cu cele din proximitate sau cu celelalte din jur. La o primă vedere, nu știi cine e cine. Vezi că totul pornește din fotografie, deci ar putea fi Rasovszky, dar vezi că totul este acoperit în culori și uleuri grave, deci ar putea fi Gorzo. Pe parcursul întregii expoziții asiști la un schimb de experimente vizuale între fotografie și pictură. Gorzo scufundă fotografia, o ascunde în pictură. Rasovszky accentuează fotografia cu mici intervenții de pictură. Dar, expoziția „Izvorul 2” poate fi citită tocmai ca o alegorie la o formă radicală de transparentizare și epurare a jocului și a comunicării creative dintre cei doi. Bucuria reîntâlnirii, plăcerea ideii de a expune împreună, dorința de a spune ceva împreună sunt componente care fluidizează dialogul dintre imagini și dialogul cu privitorul, lucru vizibil în coerența frazei expoziționale. 

La galeria Uj Kriterion, din Miercurea Ciuc, Gorzo prezintă lucrări făcute la Râșca, în cadrul rezidenței 900, a lui Mircea Suciu. Față de „Izvor 2”, seria conține un alt nivel de intervenție asupra fotografiei, mediile comunicând mai echilibrat. Fotografia își păstrează consistența iar pictura o contextualizează, nu o ascunde complet. Uneori, în locul fotografiei, pictura figurativă devine suportul intervenției gestuale. Regăsim și figurații elementare, schițe, dintr-o singură tușă nevrotică, dar și momente în care pictura devine mediul dominant.

Dominant și simptomatic în cele trei serii expuse la Aiurart, Appendix și Uj Kriterion ar putea fi intervenția, suprapunerea, colajul plastic, pictură peste fotografie sau pictură peste pictură. Memoria este iluzora figurativă și narativă iar actualitatea este abstracția și energia continuă. Unde ar fi mișto-ul lui Gorzo în aceste trei acte expoziționale? Am putea vorbi despre un al nivel de concepție. Critica și miștoul, cu mai multă subtilitate, sunt făcute la adresa memoriei și a sfârșitului picturii, a problemelor fabricării industriale de imagine. Iar acest dialog de criză, dintre un mediu al reproducerii și un mediu al expresiei, este acutizat într-un context în care comunicarea și codul de interacțiune dintre indivizi renunță la retorica umanistă a cuvântului în favoarea un nou cod prescurtat și științifico-fantastic al imaginii. 

Am putea spune că asistăm la un tip creație în care artistul se identifică cu locul, cu ideea, cu subiectul. Se lasă purtat, otrăvit și mușcat de bestiarul politic, social, sexual și de orice altă lighioană care îi bântuie sufletul. Ceea ce (mai) rămâne în urma acestor exorcizări și purificări, urmele acestor recuperări subiective și brutale, ar putea fi arta. La Gorzo nu există o singură lucrare. Picturile lui sunt fragmente dintr-o imagine cu mult mai amplă, la mai multe mâini și din mai multe direcții deodată. În fața unei lucrări, privitorul asistă la un stop cadru dintr-un proces neîntrerupt de generare, de expresie, de emisie fără a distinge un început sau un final.  A marca o imagine cu o anumită prejudecată este un act de renunțare. Pictura lui Gorzo este o oglindă, este unfriendly, extrem de lucidă și tăioasă, are păreri directe și dure, este unsociable. În fond, reflectă toate gândurile prezente în minte, toate emoțiile deghizate, pornirile animalice și rănile domesticirilor umaniste din noi.


GORZO, ”LA ADĂPOSTUL UNOR PLANTE INVAZIVE”, @H'ART/APPENDIX, 2016, foto© Laurențiu Dincă.

GORZO/RASOVSZKY, ”IZVORUL 2”, @AIURART

GORZO, @UJ KIRITERION GALERIA, MIERCUREA CIUC