„CONTAGIUNE”. DUMITRU GORZO


Context:

Proiectul face parte din programul expozițional  ARCUB, 2017, și este inițiat și organizat de Alex Radu. 

Dialogul cu Dumitru Gorzo a pornit de la nevoia acută de a vorbi despre trecutul recent regândind și reanalizând lucrurile, ținând cont de faptul că nimic nu se întâmplă autonom, esențial sau absolut, ci totul este influențat, modificat, alterat, contaminat, virusat contextual. O altă temă complementară este modul în care ne amintim de un artist, modul în care construim social o „identitate” și pe care o fixăm pe chipul artistului.   

În acest cadru, modul cel mai eficient de a vorbi despre lucrări „foste” și despre prezentul fluid este de a recontextualiza, nu prin simpla reactualizare, ci prin reorganizarea și fragmentarea acestora până la pierderea semnificațiilor și intențiilor inițiale. 

 
 

Titlu:

GORZO/CONTAGIUNE

Text de sală:

Cum să NU citești această expoziție de pictură? - Pe tărâmul imaginii expresioniste suntem datori să apelăm la strategii speculative față de cele cerebrale instrumentate în receptarea artei reprezentaționale. Trebuie să renunțăm la reflexul iconografic și iconologic, la nevoia de a poseda și exorciza imaginea cu simbolistici deghizate și structuri narative. Totodată, trebuie să renunțăm la nevoia de a marca echivocul pe-o singură suprafață. Pe tărâmul expresiei și al gestului brut, imaginea nu ascunde cuvinte și nu spune „ceva”, ci e  urma rămasă a unui discurs cu mult mai amplu construit din coduri diferite. Printre aceste mixturi și juxtapuneri codate se întrevăd chestionări antropologice, folclorice, erotice. Pe acest câmp speculativ nesfârșit, un posibil element de referință mai stabil care ne-ar ajuta să urmărim sensurile traseelor lui Gorzo ar fi relația lui cu imaginea - ca viziune intelectuală, ca vedere senzorială și ca producție artistică.

Cine NU este GORZO? - Nu este ceea ce cunoaștem că a făcut deja. Principiul acestei producții artistice este despre ad infinitum, ca o formă de pictură continuă.  Lucrarea de artă nu are finalitate și nu este autonomizată. Nu are intenția de fi o afirmație individuată de ramă, titlu sau rectangularitate. Lucrarea nu are subiect sau narațiune, nu urmărește o coerență anume și nu se rezumă la anumite medii. Ceea ce în 2005* părea a fi o afirmație finală pictată pe tablă decupată și montată în natură, în 2007**, reapare pe suprafața unui gard de tablă, iar în 2016** regăsim afirmația supraviețuind în ipsosul unei serii de gravuri care amintesc de metope. Același principiu al revenirii anumitor forme și formule, în anumite intervale de timp, poate fi regăsit în microdimensiunea serialității vizuale. Gesturile, liniile, culorile și pasta dintr-o lucrare reapar fragmentar, sunt intervenții în alte lucrări ale aceleași serii - suma imaginilor poate demarca teritoriul unei singure lucrări. Ceea ce pentru cei care urmăresc semnificația, reapariția înseamnă repetare, dar pentru cei care nu urmăresc transformarea, revenirile sunt efectul unui procesul continuu de expresie. Gorzo contagiază vizual natura și arhitectura, lemnul în stare naturală și lemnul prefabricat, metalul tratat industrial, canvasul și ipsosul și orice altă suprafață sau material care se lasă contagiat.

Ce NU este expoziția de față? - Frazarea expoziției nu respectă coerența temporală sau conceptuală a lucrărilor. Intenția unificatoare a obiectelor este de a urmări o anumită simptomatică la nivelul relației dintre pictură și plain air, spațiu sau peisaj. Sub ideea de outdoor painting, în acest caz, peisajul este pictat la propriu, înfigând pictura în copac, perspectiva iluzorie a punctului de fugă devine o cercetare a perspectivei dirijate de geografie și arhitectura, iar spațiul urban devine mediu expozițional. Poate că tocmai în această arie de explorare, a plasării imaginii de suprafață și a volumului cioplit în aer, stau câteva date definitorii cu privire la particularitatea pe care am putea-o numi „arta” lui Gorzo.