DESPRE CIOLANE, BOMBOANE ȘI CONTESE 

CU IOANA CIOCAN


Acolo unde filozofia, psihologia, religia și celelalte instrumente  profunde care caută  adevărul absolut își ating limitele și își consumă discursul începe o lume absolut nouă, colorată și vie, compusă din materii comestibile, din litere de lemn, ciolane de porc, bomboane, frișcă, monede și personaje suprarealiste. Toate aceastea, animate, ocupă și transformă un oraș serios, cimentat, într-un spațiu al libertății și al jocului.

IOANA CIOCAN, artist vizual, profesor, curator si coordonator de proiecte, intervine asupra realității imediate și upgradează estetic și social spațiul public al unei capitale post-socialiste, surprinsă între doua ere și istorii opuse. 

Această formă nouă de libertate și democrație artistică, în care totul este posibil, nimic fix și durabil, reprezintă marca distinctă a unui tip de artist -  activist care își

imprimă energia în conștiința și memoria colectivă a noii arte contemporane românești. 

Supranumită mama statuilor sau  salvatoarea lui Lenin, autoare a  cunoscutelor acțiuni  Proiect 1990 și SPAM, IOANA CIOCAN ne oferă o panoramă personală, decorată cu detalii de amintiri din anii 1998, până astăzi. 

(5 iulie, 2014)

ioana-ciocan1.jpg

UNREST: Aș merge mai departe de ceea ce putem găsi în presa de azi, mai mult către profilul psihologic al Ioanei Ciocan - artist vizual, curator, profă, coordonator de proiecte.  

Amintesc o declarație a ta în care spui că: „Dacă ar fi demolat soclul, Proiect 1990 nu ar mai fi fost”. Acest lucru scoate la suprafață un adevăr interesant - așa cum, pană la urmă, nu contează că Lenin nu a rămas comuniștilor, și nici ție sau nouă, al celor de azi, ci, până la urmă, că ai înviat soclul… ai antrenat un oraș întreg în jurul soclului lui Lenin, și nu numai, ținând seama de proiectul prezent din Parcul Carol… 

IOANA CIOCAN: Pentru mine, lucrurile sunt extrem de simple și extrem de pragmatice. Și există nenumărați artiști care sunt extrem de pragmatici. M-am întâlnit cu Adrian Fako și Tiberiu Pintilie, povestind despre cum au escaladat ei Everestul, despre cum au ajuns la 200 de metri de vârf, și, pentru că aveau probleme cu oxigenul, niște probleme tehnice cu buteliile, au fost obligați să se întoarcă. A fost o prezentare extrem de interesantă cu doi oameni cerebrali care au zis, când au fost întrebați dacă au încercat și a doua și a treia oară… ei au spus: „Nu, noi știm că putem ajunge. Am ajuns la 200 de metri de el, ne-am uitat unul la altul, ne-am zis că sigur putem ajunge, dar hai să coborâm. Nu vrem să demonstrăm nimic, să depășim puterea corpului, nu vrem să sfidăm gravitația…, am vrut să mergem până acolo, acum știm și acum trecem la altceva.” Foarte simplu. Nimic spiritual, nu au vrut să-l prindă pe Dumnezeu de un picior… 

A fost foarte interesant, oricum, pentru că toate întrebările adresate lor au fost „…dar cum v-ați simțit în momentul în care în fața voastră era negru și nu știați dacă mai ajungeți acasă…?” Adrian a spus că lui îi era foame și că se gândea la cârnații din rucsac. Pe scurt, nu tot timpul lucrurile sunt atât de profunde, sau mai bine spus nu sunt la fel de profunde pentru toată lumea. Gradul de profunzime, cred, diferă profund de la un om la altul. Deci, cu soclul este ceea ce am zis de un milion de ori. Era un soclu gol, perfect funcțional, care trebuia folosit. Întâmplător a fost Lenin pe el. Putea să fie oricine acolo expus apoi, întâmplător, au fost și lucrările din proiectul meu, toate cele 20. A fost doar un pretext pentru a expune arta contemporană în spațiul public. 

U: Într-un interviu ai fost numită mama statuilor dar s-ar putea spune mai potrivit că ești mama soclurilor. Și proiectul SPAM folosește un soclu rămas gol, de data aceasta pe cel din Parcul Carol, pe același principiu, ca un revival al proiectului anterior.

IC: Inițial nu am acceptat propunerea. Nu am vrut un al doilea soclu sau un al treilea sau un al patrulea soclu, pentru că nu cred în ciorba reîncălzită. Dar am fost extrem de surprinsă când cei de la Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic m-au sunat și mi-au spus „…domnișoara Ciocan, avem un soclu gol, suntem siguri că singura persoană care ar putea fi interesată de un soclu gol sunteți dumneavoastră.” Mi s-a părut chiar amuzant la prima vedere, pe de altă parte mi s-a părut chiar o victorie, pentru că cei de acolo au rezonat, de fapt, cu Proiect 1990 și și-au dat seama că într-adevăr se poate face ceva cu un soclu gol. 

U: …totuși, să încercăm să trecem peste informațiile pe care le putem găsi în presa de cultură despre Proiect 1990 sau SPAM, și nici să inventăm o latură spirituală, filozofică a soclului, ci să trecem la altceva…

IC: …dar, that’s it in the box, there is nothing else…

U: …hai să vedem de unde vin, de fapt, toate aceste lucruri, de la apropierea ta față de oraș, față de spațiul public…

IC: …dintr-un spirit extrem de practic și organizatoric pe care-l am…

U: …o albină pe scena artei contemporane…

IC: …exact, o albină care nu poate sta degeaba niciodată, care când ajunge la Câmpina vrea să ajungă la Sinaia, când ajunge la Sinaia vrea să ajungă la Cluj… pentru că sunt foarte curioasă și trăiesc în acest mediu dintotdeauna - eu nu am trăit în alt mediu, din clasa a V-a am intrat la Tonitza, apoi, după a XII-a, am intrat direct la universitatea de artă din București. Și, la facultate, i-am văzut pe colegii mei care erau mai talentați decât mine, mai deștepți decât mine… și, cu toate astea, nu reușeau să ajungă la liman, nu reușeau să expună.

U: …aveau o doză de profunzime mai mare decât cea de acțiune… 

IC: …da, dar mori cu profunzimea… Apropo de asta, nu vei găsi sensuri ascunse ale ființei spirituale Ioana Ciocan. Nu e nimic mai departe de Proiect 1990, nimic mai departe de SPAM, nimic mai departe de sculptura în plain air-ul de la Aiurart, nimic mai departe de expoziția cu Virgil Scripcariu la AnnArt, nimic mai departe de expoziția de pe 23 august pe care organizez pentru NAG Zero… toate aceste lucruri formează ceea ce este Ioana Ciocan. …iar cariera, pentru mine, este aproape cea mai importantă chestie, asta fac de dimineață până seara, mă culc, mă trezesc, mă gândesc la asta, vorbesc cu tine, mă gandesc la ceva legat de proiecte, mă întâlnesc cu prietenele mele pe care le terorizez și le vorbesc doar de proiecte sau despre ce aș mai putea face în continuare. Sunt workoholică… 

U: …lucru care face o diferență între artiști, cei care muncesc non-stop sunt ceva mai conectați, mai implicați în prezent. Dar, aș privi cu atenție faptul că ai pornit într-o notă ușor defensivă față de orice idee de profunzime, punând în lumină pragmatismul întregii tale povești…

IC: …asta pentru că ai spus că vrei să ajungi la un portret psihologic al Ioanei Ciocan…

U: …dar asta nu înseamnă că voi întinde o sofa de psihanaliză sau că o să apelez la halucinogene pentru o incursiune…

IC: …lucru pe care nici nu l-aș face. Nu iau somnifere, nu iau droguri, nu beau alcool, pentru că nu vreau să ies din realitatea mea. Exact așa cum am reușit să mi-o construiesc. 

U: …totuși, această abordare profund pragmatică e o mare calitate pentru artistul activist, artistul care lucrează cu spațiul public, cu orașul. Orașul este atât de deschis, e cu interiorul la vedere, îi vezi pulsul, interiorul și suprafața, toate în același timp…

IC: Înainte de lansarea cărții Proiect 1990, program de artă în spațiul public 2010-2014, la Brașov, m-a sunat PR-ul de la editura Vellant și îmi spune că ce-ar fi dacă, la lansare, aducem o sculptură și o expunem în Piața Sfatului? O idee foarte bună, desigur. Dar nu poți pur și simplu să aduci o sculptură și să o expui în piața Sfatului, trebuie să o transportăm, trebuie un camion de un anume tonaj, odată ajunși acolo trebuie să vedem cum o ancorăm, ce e pe jos, putem sau nu să dăm gauri, dacă e vânt, dacă se întâmplă ceva, vine un taifun, dacă se dărâmă sculptura etc… ai atâtea lucruri practice la care trebuie să te gândești. Și trebuie să rezolvi toată această bucătărie din spate. Probabil asta contribuie la check-list-ul pe care trebuie să-l am și să-l execut, fără de care nu s-ar putea expune lucrarea. 

Lansare catalog Proiect 1990, Brașov, 2014

Lansare catalog Proiect 1990, Brașov, 2014

U: …cum te-ai gândit să exporți, să expui internațional proiectul. Are un impact local important…

IC: …a pătruns în occident datorită celor care au fost în București și au văzut proiectul pe drumul de la aeroport spre oraș. Apoi, Cees Hendrikse, un colecționar olandez, este foarte interesat de proiect și încearcă să-l ducă în Olanda, de altfel este și contributor la catalogul Proiect 1990, el scriind despre lucrarea lui Ștefan Radu Crețu. În afară de asta, despre Proiect 1990 tocmai s-a scris în cartea Het Oostblokboek de Guido van Eijck & Hellen Kooijman. Autorii m-au contactat dupa ce au căutat Lenin pe google. La fel, tot într-o cercetare, Craig Young și Duncan Light, doi profesori de la Liverpool Hope University, m-au contactat și au scris despre Proiect 1990 și a fost prezentă acolo… dar, cum poți să scoți proiectul ăsta? …nu poți. Doar să-l arăți, poți. Se pot duce lucrările în altă parte și arăta. Dar proiectul are valabilitate aici, în contextul nostru. Da, putea fi orice alt soclu, dar a fost soclul lui Lenin… Iar toți sculptorii s-au legat de perioadă, spun de cei care au facut intervenții în Proiect 1990. În fine, ne-au căutat din Olanda, Anglia, Georgia, Finlanda, America… În cadrul Romanian Design Week, SPAM și Proiect 1990 au fost incluse ca evenimente colaterale de către arh. Attila Kim, cel care a semnat conceptul expozițional. A trebuit să aducem în sediul central al RDW 3 lucrări din Proiect 1990 (Melting de Judit Balko, Oestridae Dominant de Ștefan Radu Crețu, Hidra de Costin Ioniță) și din cadrul SPAM una (Soclul infinitului de Vlad Stoica and Lea Rasovszky). Cea de-a doua lucrarea din programul SPAM , Contesa de Ileana Oancea, a stat pe un soclu special, în Piața Universității din București din mai până în iulie, fiind singura femeie între cei patru domni. Acum Contesa este de altfel și imaginea site-ului Discriminări Urbane, iar, în acest moment, se află în curtea casei de licitație Artmark. Și, înainte de asta, Contesa a fost prezentă în cadrul târgului international de bijuterie contemporană Autor # 10. A fost destul de plimbată!

U: …pe scurt, un parcurs rotund perfect…

IC: …da, a fost important să facem ceva cu sculpturile după, pentru că le-ai pus pe soclu și ce faci cu ele? Se întorc în curțile artistilor?

U: …este una din dezamăgirile acestui proiect, că nu am reușit să găsesc o casă nouă tuturor lucrărilor din Proiect 1990 și SPAM, transformarea Proiect 1990 într-un catalog, îi dă o finalitate care îl oprește, nu neapărat care îl deschide…

Lansare catalog Proiect 1990 (Vellant), Art Safari, 2014

Lansare catalog Proiect 1990 (Vellant), Art Safari, 2014

IC: …catalogul totuși nu a închis Proiect 1990, era necesar să apară. De fiecare dată când m-am întâlnit în acești 4 ani cu Dan Perjovschi insista că trebuie scoasă publicație. Sculpturile sunt temporare, rămân câteva fotografii și este important să le ai cumva pe toate adunate, să ai o mărturie. Deocamdată mă gândesc ce o să facem cu sculpturile în continuare. Fetița fără cap (RM, copilul fără minte, Ileana Oancea)  a fost prezentă și la Street Delivery 2014, a fost un fel de poartă de intrare. Am ales-o datorită mesajului politic și militant pro-ecologist și mi s-a părut că se potrivește cu ce vor să facă cei de la Street Delivery. După care am relocat-o, iar acum se află în curtea Atelierului de Miracole, un loc foarte special, creat și condus de Adela Stan, unde se întâmplă tot felul de proiecte. Vecinul Fetiței fără cap este Hidra de Costin Ioniță, altă lucrare relocată acolo după ce a fost prezentă în cadrul Romanian Design Week. Deci, mă bucur că acum se află în spațiu public, se văd din stradă.

U: Cum este această decontextualizare, fetița sau Hidra, care, pe soclul de la Piața Presei spun ceva ce probabil ai intenționat, dar care, aduse în context de eveniment, cum e la Street Delivery sau RDW, să spunem, ar putea transmite altceva, sau ar putea rămâne fără anumite conotații? 

IC: …sculpturile au valoare în sine. Ele au fost create pentru Proiect 1990 și numele lor va rămâne întotdeauna legate de Proiect 1990. Unele ca HandGun de Bogdan Rața, a4 de Cristian Răduță sau Hidra de Costin Ioniță apar și în Dicţionarul sculptorilor din România : secolele XIX-XX (ed. Academia Română). Nu înseamnă că dacă lucrarea nu mai e pe soclul din Piața Presei Libere nu va mai avea aceeași valabilitate estetică în altă parte. Mai ales că, de fiecare dată, am avut un text explicativ extrem de generos, în care povestesc ce este cu lucrarea, că a facut parte din, etc. Acum, la Atelierul de Miracole, sunt două afișe mari în stradă care explică totul despre lucrare și sunt însoțite de adresa site-ului meu, dacă cineva dorește informații suplimentare. Așa și HandGun expusă în fața MNAC-ului. Are aceeași valabilitate, scoasă din contextul inițial. 

U: …am lămurit un lucru interesant. A fost un pretext soclul, iar acum sculptura își distribuie mesajul mai departe, oriunde ar fi mutată și cerută. 

IC: Da, proiectul s-a încheiat, dar asta nu înseamnă că nu putem vorbi despre el. Vorbim despre el și cu aceasta publicație și probabil cu altele care vor urma, dar și cu aceste lucrări care pot fi oricând repuse în altă parte. De obicei, alternativa este depozitarea într-o curte și distrugerea lucrării sau fără depozitare, distrugerea directă. De exemplu, lucrarea mea, cea de pe 26 ianuarie, 2010. Am depozitat-o în curtea unui prieten și am fost convinsă că nu mai există. M-am interesat de soarta ei și mi s-a spus că a fost distrusă demult. Spre surprinderea mea, chiar acum o saptamană, m-a sunat acest prieten și mi-a spus că a găsit lucrarea ascunsă în garaj. 

U: …iată că după ce ai salvat Lenin-ul, acum trebuie să-ți salvezi lucrările actuale…

IC: …chiar îmi părea rău că nu o mai găseam, dar mă resemnasem. Nici Ninel, Virgil Scripcariu, nu mai există, a fost reciclată. Dar Country Lovers de Alexandru Potecă este în curtea de la Radio France Internationale. Problema depozitării lucrărilor de sculptură e o problemă reală. Sunt artiști care lucrează tot timpul și strang un număr impresionant de lucrări. 

U: SPAM, parizerul prezent în orice rețetă, dacă ne amintim scena din Monty Python care a inspirat IT-iștii să numească SPAM expedierea nedorită… 

IC: Numele SPAM este găsit tot de cei de la AMPT. Ei au sugerat numele acestui proiect spunând că ceea ce facem noi tot un fel de spam e. Mi-a plăcut foarte mult propunerea, am ținut numele. E SPAM, e artă nedorită care apare, orice ai face, care se auto-arhivează. Am fost extrem de surprinsă și de telefon, și de întâlnire, și de faptul că au găsit numele. Dacă soclul în sine nu ar fi avut o istorie atât de interesantă, nu aș mai fi făcut SPAM-ul. Ca și băieții cu Everestul… am fost acolo, am făcut asta, de ce să revin? În acest moment, pe soclul SPAM se află o lucrare curatoriată de Valentina Iancu care aparține lui Sorin Oncu Drepturi fragile. Inițial a fost SPAM/Copypaste, un concurs cu juriu, câștigat de Ileana Oancea, cu Contesa. După acest moment nu am vrut să merg mai departe. Nu am găsit fonduri la timp, nici nu eram atât de implicată în proiect, ca în Proiect 1990, nu avea aceeași valoare sentimentală. Dar am primit această propunere din partea lui Sorin Oncu. 

U: …ai oferit mai mult un cadru de desfășurare…

IC: …exact. Sunt un fel de coordonator de proiect. Probabil aș putea continua așa. Proiectul, în continuare, rămâne numit SPAM

U: …totuși, cum ar fi ca aceste proiecte, care implică sculptură, oraș, să fi rămas expuse permanent…

IC: …dar ce e permanent? Mereu am știut că aceste proiecte au un sfârșit. Înțeleg ce spui. Dar chiar am vrut să opresc Proiect 1990 la Melting. Pe atunci voiam lucrarea unei femei pe soclu, dar nu găseam pe nimeni. Am tot primit variante, dar nu eram mulțumită de ce vedeam. Despre asta am spus într-un articol din revista Arta din numărul Feminisme, că a fost un raport de 22 la 4. Cele patru artiste sunt Judit Balko, Ileana Oancea, eu, dar m-aș putea exclude, și Chantal Peñalosa Navarro, partenera, de fapt, a lui José Antonio Vega Macotela. Am zis că odată ce găsesc o femeie sculptor opresc Proiect 1990. Era foarte dificil din toate punctele de vedere. Dar, după ce am găsit-o, lucrarea a fost foarte bună și, când eram în discuții cu Judit Balko am primit propunerea lui Costin Ioniță, care iar mi-a plăcut foarte mult. Una din lucrările la care nu am intervenit absolut deloc. La Judit am intervenit la culoare, la nu mai știu cine am schimbat altceva. Melting era roșie inițial, dar pentru că Handgun fusese deja roșie, am ținut să se vadă că s-a schimbat totuși ceva, tocmai de la Arcul de Triumf. Primind lucrarea lui Costin, plăcându-mi foarte mult, am zis hai să fac și asta și apoi gata. Și apoi a fost următoarea și următoarea și am ajuns la numărul 19, la Ileana Oancea, și am zis gata! Apoi am primit lucrarea lui Comănescu. Cu Nicolae Comănescu eram în discuții de foarte mult timp pentru că voiam pe cineva din Rostopasca. Am crescut cu Rostopasca… am vrut neapărat. Am vorbit și cu Gorzo, și cu Gili, care era interesat să facă o lucrare de final, dar finalul nu mai venea… Cu Comănescu vorbisem de mai multe variante, inclusiv o bărcuță din metal, în fine, multe propuneri. Într-o seară, târziu, sună Comănescu și spune „…Ciocan! Am găsit. Reabilităm termic soclul!”. Si așa îl dăm înapoi primariei, am completat. Și, când Comănescu își instala lucrarea primesc telefon de la curierul care avea pentru mine un plic de la Primarie. Cu ce? Cu revocarea autorizației de folosire a soclului. Acesta a fost finalul. Mă tot pregăteam, ziceam că o să se termine, o să se termine, dar abia acela a fost momentul. Sunt conștientă că, probabil, de acum ar fi urmat cele mai tari lucrări, pentru că proiectul de la jumătate încolo se dezgheață. Dar, pe de altă parte, cât să mai joci un unic rol al vieții tale? Îmi ziceam că devin un fel de Shirley Tample, că rămân cu Proiect 1990 si gata… Imi pare rău că s-a terminat dar trebuia să se termine într-un fel. 

U: Mai spune-ne despre intersecția cu Rostopasca…

IC: …când am intrat la Facultate, în 1998, primul lucru pe care l-am vazut, chiar din prima zi, a fost Gili lucrând în atelierul de alături, iar sus, pe Gorzo, care picta ceva pe un plastic, cu amândoi împrietenindu-mă apoi. În momentul în care i-am văzut lucrând, am hotărât că este absolut inutil ca eu să mai fac artă. Era în 1998, tocmai  terminasem Tonitza. Având în vedere că Gili lucra atât de bine și Gorzo la fel, și Comănescu și alții… erau o gașcă de nebuni, mi-am spus că nu mai are sens să lucrez. Ceea ce s-a întâmplat până în 2009, când m-am hotărât să fac o lucrare. Mă întorsesem în țară (din calatoria mea la studii, Danemarca și Anglia). Am făcut o prajitură. Chiar din ingrediente de prajitură. După care m-au sunat cei de la UNULAUNU, tocmai câștigaseră concursul de participare la Bienala de Arhitectură de la Veneția, și m-au rugat să particip la preview-ul lor de la Atelierul de Producție. Și, atunci, am făcut Bucureștiul acela din care puteai să mănânci. Am mai făcut două lucrări, apoi, de care sunt foarte legată. Tot din 2009, din februarie, lucrez la UNArte.

U: …de ce lucrezi la UNARTE?

IC: …și eu mă întreb asta. Dar, dintotdeauna mi-a plăcut educația, mi se pare singura modalitate de a ieși, îmi place să învăț, trebuie să învățăm tot timpul, cred. Este important să-ți ții creierul activ. 

U: …câți ani aveai? Cum a fost întâlnirea cu studenții?…

IC: …aveam 29 de ani. Am început cu masterul. Primul lucru pe care l-am auzit de la un student s-a transformat într-o lucrare care acum este într-o colecție, la Timișoara. Ceea ce a spus a fost „Am decât o lucrare care o expun”… Și am produs un desen pe un geam, într-o ramă, care spune exact asta. Atunci m-am enervat… se organizează periodic expoziții ale corpului profesoral. Și, pentru că nu cred în departajarea secțiilor, dacă ești la grafică trebuie să faci grafică, sau dacă ești la sculptură, trebuie să faci sculptură, sau la foto-video faci foto-video… cred că lumea s-a schimbat cam acum 200 de ani și nu trebuie să mai existe maestrul și… Margareta, maestrul și clasa, sau graficianul care face doar grafică. Dacă ne uităm în istoria artei, pictorii au facut mereu și altceva, nu au stat doar să picteze non-stop. M-a amuzat tot timpul această organizare care duce la „hai să aducem de acasă niște lucrări, să le urcăm pe perete și să facem o expoziție de grafică”. Având în vedere că eram în prag de alegeri pentru rector, se schimba cumva toată politica facultății, am luat un ciolan de porc pe care l-am branduit cu sigla universității. Lucrarea se numea Una mie, una ție. A fost extrem de ciudat pentru că toată lumea mă întreba unde e lucrarea, când o expui pe perete și le tot spuneam că am făcut o lucrare specială. Și am luat un platou de argint pe care am pus ciolanul și l-am adus fix cu jumătate de ora înainte de vernisaj, era prea cald afară… L-am așezat pe un mic soclu. Când am revenit la vernisaj, ajunsă lă fața locului, lucrarea nu mai era. Am întrebat în stânga și în dreapta. Mi-o mutaseră după un colț, după teoria proastă că într-o expoziție există pereți buni și pereți proști. Nu există. Dar mi-am găsit ușor lucrarea pentru că erau mulți studenți în jurul ei care o fotografiau. 

U: A fost un moment în care ai impus o poziție diferită de ceilalți profesori, sau…

IC: …mereu am avut o poziție diferită și mi se pare extrem de necesar să fie așa. Și, cea de-a doua, când tot colegii mei au organizat o altă expoziție numită Dintr-UNA, un joc de cuvinte între Dintr-una și UNArte, la care, la fel, ni s-a spus să aducem niște lucrări de acasă și să le punem pe pereți, să facem o expoziție. Alt lucru cu care nu sunt de acord și pe care nu îl înțeleg. Atunci m-am gândit, având în vedere că a lipsit un plan curatorial pentru această expoziție, așa cum a lipsit un plan curatorial pentru foarte multe expoziții organizate în UNArte. Pot să vorbesc foarte mult despre asta luând în calcul faptul că predau un curs despre curatoriat la Artmark. Atunci am spus că fac o lucrare special pentru acel moment și acel loc. Am avut niște litere volumetrice care descriau sintagma dintr-una într-alta. Dintr-una, era titlul expoziției, și într-alta, pentru că cei care organizau nu făceau decât să expună dintr-una-ntr-alta. Exact ce a făcut și generația dinainte, repetând aceeași ciorbă. Am lipit literele pe pereți… și, amuzant, de fiecare dată când se discuta, se spunea lucrarile și literele mele.

În altă ordine de idei, de curând s-a organizat 150 de ani de UNArte, un eveniment destul de festiv. Și s-a organizat o expoziție curatoriată de Cezar Atodiresei, decanul Facultății de Arte Plastice, și trebuia să aducem o lucrare la Sala Dalles. Le-am explicat că eu nu aduc o lucrare și o pun pe perete, pentru că eu nu funcționez așa. Poate că alții functionează. Uite, Ghenie funcționează așa și a scorat un preț foarte bun la Sotheby’s. Și a rămas că, în momentul în care expoziția e panotată la Sala Dalles, o vad si apoi am o mică intervenție pe perete. Au fost nenumărată neînțelegeri la această intervenție a mea, în final am așteptat cuminte să se panoteze expoziția, s-a panotat, m-am dus în spațiu și lângă mine era domnul decan cu alți colegi alături. Am venit să fac intervenția. Decanul îmi spune „păi, cum, că la această expoziție se muncește din luna februarie, e panotată și nu mai puteți face nimic în plus”. Și, zic că nu fac nimic, în cele din urmă asta era ideea, să vad și doar să trag o concluzie, să scriu un text. Dar un alt coleg, care era alături, spune „…dar las-o, Cezare, să facă textul…”, și întreabă, apoi, „…dar cât de mare e textul?…”, cinci centimetri, îi spun. „…a, las-o, Cezare, la 5 centimetri e simplu, nu-i nicio problemă…” Și, decanul continuă, „…păi, se poate să murdărim pereții, să scriem pe ei? Aici sunt doar lucrari concrete…” Și, atunci, am mulțumit și am plecat. În concluzie, am făcut un stencil și am făcut o lucrare pe care am expus-o ca Bansky, am lăsat-o pe perete, mie practic fiindu-mi refuzată prezența.

U: E o relație mai mult student - profesor între tine și profesorii colegi. Lucru care, pe de o parte, pe tine te ține în priză, pe de altă parte, ies la suprafață insuficiențele lor… 

IC: …cred că educația se face altfel. Trebuie să ne întrebăm în permanență nu ce urmează să predăm noi, profesorii, ci ce vor să învețe studenții. Iar noi să ne modificăm discursul după ceea ce vor ei să învețe. Deci, prefer lucrările cu dedicație, trebuie să am un click.

U: …antiteza asta îți dă energie, până la urmă.

IC: Bineînțeles, este chiar interesant. Vorbind limbi diferite, devine interesant. 

U: Pentru încheiere îți propun să trecem la planurile tale din prezent și din viitorul apropiat. 

IC: Pe 23 august inaugurăm, un pop up gallery orgranizat de Noaptea Albă a Galeriilor, numit NAG Zero, și, în calitate de curator, voi organiza o serie de expoziții despre 25 de ani de la Revoluția Română, despre communism leftovers… Spațiul NAG Zero se va afla în superba clădire Magheru One la etajul 7. În luna octombrie voi curatoria o expoziție de sculptură la galeria AnnArt. Și tot în octombrie la invitația Atelier 030202 voi merge la Viennafair împreună cu Mihai Zgondoiu și cu Virgil Scripcariu. Și bineînțeles pregătesc o nouă expoziție în cadrul programului de sculptură pe care-l curatoriez în curtea spațiului de artă contemporană Aiurart. Până acum Vlad Berte, Marius Purice și Denisa Curte au expus în cadrul programului Sculptură en plein air-ul Aiurart. 

U: Ioana Ciocan, pragmatică, anti-dintr-una-ntr-alta, creează Lucrări Concrete și, în același timp, implicată activ în educație, oferă susținere celorlalți artiști generând proiecte de grup și mai tot din ce am enumera, ar exprima caracterul pozitiv și proactiv, plin de viață, al unui om care preferă să descopere lumea prin joc, nu prin seriozitatea și profunzimea aparentă a celor care se cred „oameni mari”.  Mulțumim pentru această incursiune.


5 iunie, 2014