„Opera”… non-cooperării instituționale.

O comparație a identităților lui Ion Grigorescu


În textul de față nu am o poziție contestatară și nu intenționez să fac o critică, ci să îmi expun propriile observații și semne de întrebare apărute după vizitarea expoziției „Ion Grigorescu. Opera pictată, 1963-2017”, de la MNAR, sub forma unei analize comparate a discursurilor. Principala observație în jurul căreia voi face această analiză pornește de la existența/coexistența a două (sau mai multe) discursuri curatoriale care promovează două identități artistice (sau mai multe), numite Ion Grigorescu. Nu caut să identific care dintre acestea este mai aproape de un „adevăr” istoric, estetic sau social, ci să descriu o relație între acestea, să identific factorii care au facilitat apariția lor și efectele acestei polifonii asupra identității unui artist.

Dacă până acum, Ion Grigorescu a fost recuperat pentru importanța producțiilor sale conceptuale, neo-avangardiste, intermediale, odată cu apariția expoziției „Opera pictată” artistul este recuperat pentru importanța „picturii”. Niciuna din direcții nu este falsă, dar nici suficientă, fiecare făcând abstracție de cealaltă, propunând o altă ierarhie și o altă interpretare, configurând de fiecare dată o singură fațetă a identității lui Ion Grigorescu. În același timp, artistul, prin varietatea și heterogenitatea intereselor și practicilor, reprezintă un caz complicat de situare și unificare sub o singură formulă identitară și teoretică. Producătorii acestor discursuri, actori dominanți în mediul artistic contemporan, nu comunică, nu cooperează și nu reușesc să facă un transfer cursiv de reputație, în beneficiul artistului.    

Paradoxul nu stă în coexistența acestor limbaje artistice diverse, ci în dezechilibrul produs de noul proiect de recuperare a „picturii”, care nu oferă o explicație transparentă și plauzibilă a trecerii de la construcția primei direcții de recuperare la cea prezentă. Nu propun o perspectivă teleologică, nu cred că un artist ar trebui să fie într-un anume fel și că ar trebui să producă un anume tip de artă sau că ar trebui să aibă o „identitate” simplă. Încerc să identific întrebările potrivite pentru a deschide un dialog în jurul unor subiecte mai ample - cum punem în relație modelul artistic tradițional, modernist, de formație plastică cu modelul neo-avangardist, post-medial, ambele fiind active și promovate, simultan, în sistemul artistic instituțional local — iar în cazul de față, ambele aparțin unui singur artist. În plus, dintr-o perspectivă sociologică, întrebarea se poate formula astfel: ce tip de relații există între „lumile artei” contemporane locale și cum mediază și negociază acestea cazurile în care artistul produce pe mai multe voci și are o prezență activă în mai multe „lumi”. Iar dintr-o perspectivă curatorială contemporană, întrebarea ar fi unde se află granița dintre pictura tradițională și cea contemporană, cum ar putea fi regândită ideea de „pictură” în contemporaneitate, ținând cont de transformările post-mediale. Și ce tip de relații se pot stabili între organizațiile instituționale moderniste și contemporane și cum relaționează acestea în favoarea artistului.