COFFEE BREAK CU MARIAN IVAN. IVAN GALLERY


Vraja pieței internaționale de artă contemporană naște povești și legende care distorsionează niște adevăruri simple. Pe de o parte, fără conectare la scena internațională, riscăm să rămânem absolut nevăzuți, să pictăm degeaba, pe de altă parte, o conectare făcută după ureche, segmentat și impulsiv, produce victime colaterale. Legendele sunt simple. Unii spun că e doar despre vânzare, nu despre artă, și că nu se vinde nimic, alții spun că e despre a fi prezent într-un joc pe care ți l-ai asumat și că, pentru a veni cu profit, trebuie să investești… mereu. 

Pentru a simplifica aceste ițe, continuăm analiza galeriilor de artă contemporană din București stând de vorbă cu Marian Ivan, Ivan Gallery, ca un model de lucru coerent și constant în reprezentarea artiștilor români pe scena internațională. Iar percepția conturată în jurul acestei galerii s-a format nu din subiecte despre vânzări record, ci despre participări susținute și un dialog clar local-internațional. 


Marian Ivan, propun un exercițiu. Sunt pasionat de arta contemporană, vreau să-mi deschid o galerie să promovez artiștii în lume. Ce presupune asta?

…să umbli, în primul rând, și asta presupune și un efort financiar foarte mare. Însă nu poți activa în arta contemporană, ca galerist, într-o piață internațională fără eforturi financiare. Nu poți să ai o relație cu colecționarii sau cu instituțiile, dacă nu poți fi acolo. Totul este legat de informație,  trebuie să fii informat, trebuie să știi ce se întâmplă iar, pentru asta, trebuie să te vezi cu oamenii. Urmăream un interviu al lui Massimo Minini, cu Dan Graham, în care povestea că și-a deschis galeria în anii ’70. Nici nu avea telefon, se ajuta de barul alăturat. La un moment dat, un colecționar îl căutase în Yellow Pages și îl sunase, venind barmanul să îl anunțe. Dar nu mai suntem în anii ’70, suntem în 2015. Există și social media și internet de mai bine de 15-20 ani. Nu mai putem aplica la fel.

Geta Bratescu - "Linia"/The Line, 2014 HD video, 14'50" Image, sound, editing: Stefan Sava. Translation: Diana Ursan. Courtesy of the artist and Ivan Gallery. All rights reserved.

Cum să mă poziționez pe piață, de unde să încep, de la piață sau de la artist?

Depinde foarte mult ce vrei. Fiecare are modelul propriu și, în același timp, astăzi, oricine poate fi galerist. Important e ce vrea persoana respectivă. Unul poate vrea să se adreseze doar celor de pe strada sa, dar nu cred că despre asta e arta contemporană. Trebuie să fie o chestie pentru timpul tău prezent și să încerci să faci arta accesibilă câtor mai mulți oameni. Tu poți s-o faci doar pentru cei de pe stradă, dar e o chestie limitativă. Arta e pentru public, pentru toți. în parte de asta și artiștii lucrează, nu să se ascundă, ci să își arate lucrările. Ca galerist, treaba ta e să-i ajuți să facă asta. Dacă stai doar pe strada ta probabil, da, vor veni 5, 6, 7 oameni dar, de la un punct încolo, lucrurile se schimbă. În același timp, nu cred că există un model anume. Și tot ceea ce discuți despre galerii în spațiul românesc trebuie să te gândești că e o istorie recentă. Da, au mai fost Catacomba, una prin Calderon, ținută de Sorin Iloveanu și Ruxandra Garofeanu, a mai fost Dominus, la Teatrul Național - Zamfir Dumitrescu, președintele UAP de atunci, și-a deschis acea galerie care a funcționat mulți ani. Apoi mai erau galeriile magazin ale UAP-ului. Aici trebuie făcută diferența dintre statutul de comerciant de artă și galerist. De fapt, ceea ce făceau galeriile UAP-ului era comerț, nu le poți numi în sine galerii de artă cu un progam. Poți fi și asta, dar trebuie să-ți dai seama că ești un simplu comerciant, nimic mai mult.

Cum să reacționez? După nevoia de expunere și comunicare a artei sau după cifre? Tu ai început în 2007, iar la scurt timp a venit criza. Cum ai reacționat, în ceea ce privește planul galeriei?

Cred că, la noi, criza a venit un pic mai târziu, prin 2009, 2010 s-a simțit în România. Important e că am trecut peste momentul acela și trebuie să îmi aduc aminte că oricând se poate repeta. Dar a fost și un moment în care atenția s-a schimbat de la artiștii foarte tineri către un alt gen de artiști. A venit valul de ”old women artist”, care a început prin 2010-2012 să se contureze mai clar. Eu lucrez cu Geta Bratescu din 2007, nu am vândut nicio lucrare nici în 2008, nici în 2010. Cred că undeva prin 2011 am vândut ceva. Îmi aduc aminte că a fost vorba de un colecționar care mi-a spus că „Marian, vreau să cumpăr lucrarea asta, îmi place foarte mult, dar trebuie să înțelegi că Geta Brătescu nu are niciun viitor, are optzeci și ceva de ani”. Colecționarii dădeau mai puțină atenție unor artiști care erau la maturitate sau chiar trecuți de maturitate. Dar, după 2010, s-a dat mai multă atenție acestui gen de artiști. Faptul că lucram de ceva vreme cu Geta Brătescu, făcusem deja două sau trei expoziții, iar acum, în galerie, e a cincea expoziție pe care o fac, m-a ajutat foarte mult. Este și noroc, dar e un noroc pe care mi l-am construit. Puteam să renunț după primii doi ani, nu se vindeau lucrări. Dar, nerenunțând, am mers mai departe încercând să construiesc ceva împreună. Poate și pentru că dincolo de aspectul comercial am și învățat foarte multe de la dânsa. Am învățat, de exemplu, să am încredere în gustul meu, în ceea ce-mi place mie, să mă ghidez foarte mult după ceea ce înțeleg eu, după viziunea mea proprie. Și să nu merg după ceea ce oamenii apreciază sau după ceea ce e considerat de bon ton, să mă intereseze mai mult ceea ce vreau eu să spun. Dânsa mi-a dat încrederea asta. 

Să comunic mai mult, mai direct sau ce strategie să aplic? Să fac schimbări în funcție de colecționari?

E nevoie și de o capacitate de comunicare. Gândește-te că galeria Ivan e o echipă mică formată din doi oameni iar inainte eram doar eu. Posibilitatea de a te face auzit într-un context mai larg e destul de limitată iar lucrurile astea probabil par extrem de discrete. Dacă am fi o echipă sau dacă am avea o capacitate mai mare, s-ar afla mai multe, ar auzi mai mulți. Dar e adevărat că am încercat să merg într-un context internațional unde să existe o vizibilitate pentru artiștii pentru care lucrez. Poate fi o chestie de strategie, dar strategia când o ai? Când știi în mod clar sau reușești să îți dai seama de ceea ce vrei. Dacă ai asta limpede, apoi poți să-ți construiești și strategia. În România, după știința mea, sunt puțini colecționari de artă contemporană. Zece, maxim. Trei sau patru din ei poate au venit la mine în galerie, să spunem, o singură dată. Poate unul dintre ei a fost de două ori. Unul singur vine în mod constant și nu este român. Dar nu mă plâng. Sunt galeriști în Londra care îmi spun același lucru. Sau, așa cum nici colecționarii din Polonia nu merg la galeriile din Polonia. Acum ce să fac? Să stau să plâng în galerie pentru colecționarii de artă români care nu vin la mine sau să schimb și să mă gândesc cum să fac să vină la mine? Nu. E doar un exemplu. Totuși operăm pe o piață extrem de mică. 

Cum e primită și privită arta contemporană românească în expunerile tale internaționale? 

Asta e o chestie care se observă ușor când te uiți câtă atenție au artiștii români pe plan internațional. E o chestie extraordinară să vezi în câte expoziții mari sunt incluși artiști contemporani români. Tocmai a fost bienala de la Viena. O să mă abțin de la comentarii, selecția e treaba curatorilor. Dar faptul că prima ediție de la Viena, la MAK, a avut un focus pe România, spune ceva. Tot timpul vor exista nemulțumiri, selecția e făcută de oameni, au preferințele lor, au gusturile lor. Dar sunt nenumarate alte selecții. Arta contemporană e un domeniu în care există loc pentru toată lumea. Fiecare își poate găsi strada lui, colecționarii sau publicul lui. Dacă, în schimb, stăm în fața casei noastre și comentăm de ce cutare e acolo și de ce nu sunt eu acolo, e o mare greșeală. Nu ne focusăm pe ceea ce avem de spus, pe ce trebuie să facem. Mai devreme sau mai târziu, dacă e clar pentru mine ceea ce am de spus, cineva va da atenție. Dar dacă stăm să ne gândim doar la ce fac ceilalți, pierdem un timp cu ceva ce deja s-a întâmplat, nu ai ce învăța din chestia asta. 

Ajută foarte mult și succesul internațional pe care îl au și alți artiști români, și nu doar din arte vizuale, ci și din film. Sunt oameni care vin la mine, la un târg, și îmi spun că ești din România, am văzut filmul lui Porumboiu, la Cannes. Deja au o referință, iar lucrul ăsta e foarte bun. Sunt câțiva colecționari care mi-au spus când au aflat că sunt din România, că au o lucrare de Adrian Ghenie. Trebuie să te gândești că și ceilalți au făcut sau fac ceva cumulabil și pe acțiunea mea și pe acțiunea altuia. Apropo de asta, cred că oamenii ar trebui să fie mai puțin critici cu exemplul Clujului și că ar trebui să fie cumva bucuroși că lucrul acela s-a întâmplat și se întâmplă, pentru că asta înseamnă o deschidere mai mare pentru mulți și e un pas făcut pentru toată lumea. Dacă unui artist roman i se întâmplă un lucru bun undeva, nu trebuie să stau să mă gândesc de ce nu mi s-a întâmplat mie asta sau că nu merită și că merită altul. De fapt e un lucru bun că se întâmplă, înseamnă cel puțin că se poate. 

Am o galerie, am un portofoliu. Ce e un târg și de ce aș participa la un târg de artă contemporană și ce ar implică asta? Vând sau nu? La ce să ma aștept? 

La noi se vorbește prea mult despre târguri. Aș tinde să cred că e o chestie provincială dar, acum, gândindu-mă, cred că am observat asta și la artiștii străini, sunt exaltați că mergi la Frieze New York sau în altă parte. Dar, în primul rând, trebuie înțeles că târgurile costă enorm de mulți bani. Participarea la Frieze New York sau Londra costă în jur de 30 - 40.000 de euro. Altele pot costa și mai mult. E un efort financiar enorm. Și poți să te duci la un târg și să nu vinzi nimic. Nu trebuie să privești târgul strict ca pe o tarabă unde pui niște lucruri și aștepți ca lumea să vină să le cumpere. Mi-am dat seama că depinde foarte mult si ce arăți. Târgul e, în primul rând, o platformă de prezentare a galeriei pentru colecționari, dar dincolo de colecționari, pentru directori de muzee, curatori și oameni care, în mod normal, poate o dată la trei sau la cinci ani vor călători sau nu la București. Dar, acolo la târg, e un loc unde te poți întâlni cu ei. Deja dacă ești într-un dialog direct cu ei, ei te pot întreba și afla mult mai multe lucruri. E un loc de întâlnire, de comunicare, de prezentare. Legat de colecționari, te întâlnești cu cei care abia te cunosc sau nu te cunosc deloc. De ce îți imaginezi că cineva va veni să cumpere o lucrare tocmai de la tine, fără să te cunoască?

Cum e publicul târgurilor? Să mă duc cu artiști established, nu risc să am un discurs anacronic? Sau cu emergenți?

Noi vorbim despre un public cunoscător care se uită diferit la lucrările celor established sau a celor emergenți. Dar, oriunde am arătat lucrări de Geta Bratescu, în orice context, au atras atenția. Dincolo de asta, sunt oameni în mod direct interesați doar de emerging artists. E celebru și ultrafolosit exemplul colecționarilor Susan și Michael Horn, din NewYork. Îmi amintesc că, fiind în vizită la galerie, când au văzut lucrări de Geta Brătescu au spus ”wow, super, dar acum arată-ne artiști tineri”.

Încheind acest exercițiu, te invit să ne întoarcem la Ivan Gallery, în anul 2015? Cum a fost, cum se încheie pentru tine?

Geta Brătescu a avut solo show la Tate Liverpool, Paul Neagu, la Henry Moore Institute, la Bienala de la Viena au fost șapte artiști din portofoliul galeriei. Geta Brătescu a mai avut un solo show la Museum Of Contemporary Art Saint Louis. A fost un an bun din multe puncte de vedere pentru mine dar, din alte multe puncte de vedere, nu s-a încheiat. Tot timpul e ceva de făcut. În februarie mergem la ARCO Madrid, totul trebuie pregatit încă de acum. În mai, e Frieze New York. Trebuie trimise lucrările în martie. E posibil să mai facem un târg între acestea două, mai sunt expozițiile care trebuie făcute. Geta Brătescu va avea o retrospectivă la Hamburger Kunsthalle, catalogul e aproape făcut, trebuie totul verificat, contractele de împrumut pentru lucrări le stabilim în decembrie-ianuarie. Nu pot sta să mă uit cum a fost 2015, poate în 2016. Cred că dacă nu ar fi lucrurile la care să te gândești, să le vezi peste trei luni, șase luni, te apucă depresia. Pentru mine este ca și cum aș face un drum lung, cu mașina, până la Timișoara, să spunem. Mi se poate părea mult mai ușor dacă știu cât am de mers de la o localitate la alta. În final, realizezi că ai făcut 7 ore, îngrozitor de mult, dar făcând toți pașii nu ai timp să te gândești la asta. Cred că cel mai important în arta contemporană e să te gândești întotdeauna dinainte la ce ai de făcut. Mai ales pentru artiști, să nu te uiți atât de mult în urmă, ci la ce se întâmplă acum. 

Ce fel de oameni vin la galerie, în Cotroceni? Cum arată publicul tău?

Publicul meu e destul de interesant, sunt studenți dar și din alte domenii decât artele. Sunt studenți la arhitectură, la medicină și îmi place foarte mult asta. În general, am un public tânăr, iar colecționari, ți-am spus, nu prea vin. Breasla vine, mai ales când e direct interesată de un artist. De exemplu, un lucru care mă bucură foarte tare este faptul că foarte mulți curatori care circulă prin lume, care vin și în România, sau artiști și colecționari, îmi scriu și îmi spun că vor veni în ziua x sau y. Asta mă bucură foarte mult. Dacă cineva face acest efort să caute, să se informeze și să vină până aici, înseamnă un lucru bun. 

De curând am lucrat, în septembrie, cu Sonia Hornung de la Berlin. Xandra Popescu a curatoriat-o, a fost un proiect comun cu Xandra și cu Larisa Crunțeanu. La anul vom mai avea un proiect cu un artist român care e plecat și trăiește afară. Sunt foarte mulți artiști interesați să expună în București, dar asta înseamnă resurse. Va trebui să văd dacă are sens să arăt ceva sau să mă întreb de ce să arăt ceva anume? De ce să fac o expoziție cu un artist, doar ca să punctez numele artistului respectiv în programul galeriei, ca apoi să spun că galeria are un program internațional? Sau pot să fac cu adevărat ceva pentru artistul respectiv, implicit și pentru galerie? În cele din urmă poate veni un artist și să întrebe „ce este asta”? E un dialog, de fapt. El vede acolo ideile lui și ce are el de spus. Se creează implicit un dialog. 

Desigur, dacă îți permiți, poți pune și o „bombă” în program, dar nu e stilul meu, suntem o echipă mică. Trebuie să-mi focusez efortul. Avem toate aceste lucruri de pregătit, programul e încărcat și nu e despre lucruri pe care le fac doar ca să spun că s-a întâmplat și asta. Mai bine îi las pe alții să facă asta. E un sistem, sunt instituții, un muzeu, galerii, artist run space-uri, pot alții să experimenteze. 

Despre discursul tău expozițional, cum privești expoziția, cum o abordezi?

În primul rand, e un dialog cu artistul respectiv. Artiștii sunt diferiți și funcționează diferit, ăsta e un lucru pe care l-am învățat și sper să nu-l uit repede. Fiecare operează în sistemul lui și în felul lui. Vreau să pornesc de la premiza că unora le dau card blanche, poate chiar tuturor ar trebui să le dau. De multe ori, dialogul se transpune în câteva idei, iar din acele idei se alege cea care e mai bună, de catre artist. Ștefan Sava, de exemplu, care a avut trei expoziții la mine, știe foarte clar ce vrea, e extrem de precis. Acum pregătesc un proiect cu Cristina David, iar ea are opt, nouă idei diferite pe care putem să le expunem. Așa a fost și la prima expoziție, am avut diverse posibilități și am ales împreună, dialogând și căzând de acord despre ceea ce eu și artistul am crezut, cu argumente, că e cel mai bun lucru pentru acel moment. Nu înseamnă că celelalte idei nu erau bune, pentru că erau, dar era vorba despre constrângeri de spațiu, de buget, de mijloace tehnice și timp, așa că, celelalte idei vor fi reluate în alt context, într-o expoziție mai mare. Cu fiecare se lucrează altfel. Acum, despre expoziția din galerie cu Geta Brătescu, știam foarte clar ce voiam să arăt. I-am spus de la început că aș vrea să arăt asta, iar dânsa a spus că e o idee foarte bună și că poate ar merge și asta, și a început dialogul. Când am cunoscut-o pe Geta Brătescu prima dată, aveam un spațiu mic pe Maria Rosetti, mi-a spus că are trei idei pentru expoziție și așa a început dialogul. Nu poți să cânți singur și nu e doar munca ta, tu ești acolo doar să ajuți artistul, ăsta e singurul tău rol. Eu nu sunt curator, eu gândesc ca galerist. Dar aici intrăm în altă discuție pe care am avut-o și cu Obrist. Beam o cafea în București cu el și îl amuza cât de des e folosit cuvântul ăsta „curator” (pe șervețel era scris “curated by” și trecută marca de cafea), că toată lumea s-a transformat în curator, oricine își poate adăuga cuvântul ăsta. A fi curator e o meserie în sine, diferită de cea de galerist.

Ce a mai lăsat bun Obrist la acea cafea, ce ți-a rămas în minte?

Am aflat de la Obrist că oamenii sunt foarte curioși să vadă ce e aici, în România. Și că nu trebuie să ne văicărim și să ne plângem despre București că suntem mici. Toți, în lumea asta globală, suntem la fel și avem ceva de spus. Și că dormim prea mult. Că ar trebui să ne folosim timpul să aflăm mai mult, să ne informăm, să ne documentăm, să scriem mai mult. 

Ce așteptări ai avea de la povestea scenei românești de contemporană?

Aș vrea să văd în România mai mult sprijin pentru artiști din partea instituțiilor de stat. Să aibă ateliere. Am văzut artiști care și-au închiriat ei singuri ateliere, ceea ce înseamnă o cheltuială foarte mare pentru ei. Dar am văzut o schimbare foarte mare în practica lor și mi-am dat seama cât de mult înseamnă să ai un atelier. Mă întristează faptul că nimeni, la nivel de instituții, nu face nimic pentru asta sau poate unii fac și nu am auzit, aș vrea să fie mai vizibil, fie că e vorba despre UAP sau primărie, oricine ar fi. Și vorbesc despre spații serioase care pot ajuta artiștii să lucreze și să meargă mai departe. De exemplu, termini școala și ce faci? Ești în afara societății. Din ce trăiești? Nimeni nu se gândește la lucrul ăsta? Ce poți să faci? Pentru că ai și tu rolul tău și sensul tău în societatea asta. Aș vrea să văd, de fapt, responsabilii cu treaba asta să facă ceva. Nu să-i lași să moară de foame și apoi ei să-și aleagă alte variante din care să facă bani sau să plece în străinătate. Până la urmă, 99,9% dintre clienții mei nu sunt din România. Probabil și pentru artiști e la fel, dacă nu găsesc aici, caută în altă parte. Aș vrea să văd că există mai mult suport pentru ei aici, mai ales la nivel instituțional. 

Auzeam de la Mihai Pop (Plan B) că, în Polonia, există o lege care spune că din fiecare proiect artistic care se face în arta contemporană artistul are un ororariu. Prin lege. Un procent mic, nu știu exact cât, dar prin lege îi revine lui, obligatoriu. Ori, la noi, se fac bienale. Recent am avut marele eveniment la Timișoara. Acel eveniment s-a poziționat ca cel mai mare eveniment de anvergură care unește scena din România. Cât din bugetul acelui eveniment a mers către onorariul artiștilor tineri, locali, mă refer, nu internaționali? 

Apropo de Cazarma, ai refuzat invitația sau ce motive au fost? 

Nu am refuzat participarea la Cazarma. Am fost invitat, am întrebat unele lucruri despre cum se desfășoară și organizatorii ne-au răspuns. M-am gândit foarte mult, aș fi vrut să particip, dar văzând ce înseamnă pentru mine, ar fi fost un efort financiar foarte mare. Mi-am dat seama că nu pot să fac asta. Poate data viitoare, în alte condiții. 

După Encounters, au apărut voci destul de nemulțumite. Neparticiparea unor galerii importante, eforturi pe cont propriu, așteptări mari, management precar, unii au vrut să strângă și să plece și multe altele. Desigur, au apărut și elogii despre măreția evenimentului și prestigiul urbei și al altor instituții. Cum te poziționezi față de acest context? 

E foarte frumos să facem eforturi, dar sunt ele apreciate? Când mă întreabă lumea ce ar trebui schimbat, aș vrea să văd, pe lângă un sprijin mai mare pentru artiști, că și oamenii, în general, colaborează mai mult și apreciază ce fac ceilalți mai mult. În loc să gândească dar de ce face cutare așa, să spună ce bine că face așa. Iar dacă toți facem lucruri, să respectăm acele lucruri și să apreciem efortul făcut de celălalt. Cei care au fost acolo și au făcut efortul de a fi acolo, trebuie apreciați. Au fost cheltuiți bani, au sacrificat energie, timp, pentru a arăta artiștii respectivi, acolo. Eu nu am făcut asta pentru că aveam alte lucruri de făcut și nu aveam banii pentru acel efort. 

Pornisem de la onorariile artiștilor. Vreau să văd că fiecare artist e luat în considerare, pentru că noi datorită lor existăm - și galeriști, și curatori, și instituții. Se numește Ministerul Culturii. Cine creează această cultură, noi? Artiștii. La fel ca subiectul patrimoniu care, da, e foarte frumos, dar cum s-a format acest patrimoniu? Dacă nu dai atenție la ceea ce se întâmplă în timpul tău, nu creezi un patrimoniu peste cincizeci de ani de acum încolo? Artiștii vor lucra oricum, își vor găsi alte supape de supraviețuire și, apoi, vei vedea patrimoniul în alte muzee, din alte țări. Pentru că nu a fost susținut suficient când era aici. Gândește-te că sunt artiști tineri care pot face parte din colecții naționale, muzeale, locale acum cât sunt încă tineri și pot fi ușor și accesibil achizionați sau poți să te duci să vezi lucrări de-ale lor prin muzeele altor țări. De ce? Pentru că aici nu au găsit sprijin. Despre asta e vorba, despre anomaliile astea în care funcționăm. Vorbim despre târguri internaționale uitând aceste realități. Nu trebuie să le uităm, trebuie să dăm atenție și acestor anomalii, trebuie să vorbim despre asta, trebuie să comunicam între noi despre asta. Cred că trebuie să scăpăm de obsesia târgurilor de artă și a pieței. 

La Cazarma am fost și la deschidere, și la închidere, cu niște conferințe. Până la urmă, toate galeriile au rămas la Cazarma. Nu a plecat nimeni, așa cum spuneau la început, după deschidere. Poate la ediția viitoare o să vezi că participă toată lumea. ”Never say never” până nu vezi lucrurile că se întâmplă. Aș vrea să văd că, în acțiunile acestea, contează foarte mult artiștii și că se fac pentru ei toate aceste lucruri, nu pentru prestigiul orașului, prestigiul muzeului etcetera. Nu facem evenimentele ca să plasăm trei lucrări ale artistului respectiv în nu știu ce colecție. Pentru asta există târguri. Fiecare trebuie să își asume rolul. La noi, rolurile se amestecă, poate și pentru că e o piață tânără. 10 ani înseamnă foarte puțin, e extrem de puțin. Poate după 50 de ani poți să vorbești de o maturitate. Emergența e bună. 

În final, pe scurt, ce crezi că lipsește scenei de artă contemporană din România? 

Ceea ce cred că lipsește la ora asta e un dialog între diverși actori, mai importanți, mai puțin importanți. Să putem să stăm, să discutăm, să vedem dacă există o nemulțumire, să vorbim despre ea și să vedem cum o putem rezolva. Segmentările astea care există, nu ajută. Nu spun că toată lumea să fie prietenă cu toată lumea, dar să existe un dialog.

IVAN GALLERY

©unrest2015