ROBERT KOTELES. EXPOZIȚIE PERSONALĂ

 

Context:

Proiectul face parte din programul expozițional al ARCUB, 2017. 

Dialogurile cu Robert Koteles au stat la baza unui șir de eseuri, interviuri și expoziții care au reflectat atât momentele de simetrie, echilibrate și previzibile, cât și momentele asimetrice, spontane și neașteptate. După expoziția fragmentată de la ElectroPutere, a urmat expoziția unei serii complete, Mater, la H'art, apoi, ultima, și cea mai importantă, personala de la Arcub. Un traseu interesant și formator pentru latura curatorială practică, de „îngrijire” artistică, de instrument de reflecție și auto-analiză. Dacă expoziția de la ElectroPutere a reprezentat un joc poetic-curatorial, iar expoziția de la H'art, la o scară mai mică, un act de cooperare și colaborare cu galeria, la Arcub, personala lui Robert a însemnat un act de dialog pe mai multe planuri - rolurile se interpuneau, se completau, se anulau, ținând în centrul atenției construcția și modul în care „apărea” expoziția.

Interesul curatorial față de această tipologie artistică (de fond tradițional-clasic, cu conținut modernist și postmodern, activ în structurile instituționale „contemporane”) este de a interoga și totodată de a observa modul în care instituțiile tradiționale se împletesc, se resping sau conviețuiesc simbiotic cu cele contemporane.  

 
 

Titlul expoziției:

ROBERT KOTELES/SOLO-SHOW

Text de sală:

Nu voi urmări traseul aparențelor preferat de esteticieni, al antitezei dintre abstracție și figurație. Și nu voi căuta să adaug metafore și interpretări în intervalul dintre imaginea intenționată și imaginea receptată pentru a sugera existența unei iconografii sau a unei filozofii ascunse. Această expoziție personală a lui Robert Koteles este un produs al unei cooperări dialogice fluente între curator (cu rol tradițional de îngrijire) și artist, și nu pornește de la o afirmație discursivă; asistăm la un act dur de auto-expunere a amprentelor câtorva etape semnificative de introspecție, evoluție tehnică și producție artistică ale lui Robert Koteles, începând cu 1998.

Propun două repere care pot fi și puncte de diferențiere ale acestei subiectivități artistice aflată într-un proces continuu de reformare — temporalitatea și auto-controlul. În procesul analitic al „facerii” lucrării componenta cronologică și cea psihologică se suprapun și imprimă ultima marcă în estetica imaginii finale. Auto-controlul, controlul gestului, este o strategie de auto-constrângere, un act logic care prin interogare, divizare și repetare devine ilogic. Pattern-ul, țesătura, plasa, rețeaua — structura aparentă — pot fi fugare reprezentări ale propriei noastre percepții, însă invențiunea constă în (re)descoperirea temporară a unui principiu generator de formă.

Elementele acestei expoziții aparțin practicilor tradiționale. Abstracția sau non-figurația pot fi privite atât ca supraviețuiri, cât și ca influențe ale modernismului. Însă contextul contemporaneității post-medium în care discursul este central oferă picturii de față noi trasee și semnificații. Pictura ca artă anacronică sau pictura abstractă ca fenomen mimetic sunt poziții de sincronism și aliniere la o istorie universală, care nu-și mai au rostul în prezentul multi-temporal. În context local, pictura este o „instituție” extrem de vie, fragmentată, în care coexistă mai multe istorii și mai multe convenții estetice. Ar trebui reanalizată față de transformările artei contemporane, apelând la noi instrumente analitice. În cazul de față, dincolo de pictura cu înțeles clasic sau abstracție cu înțeles modernist putem regăsi și un proces de interogare a problemelor imaginii contemporaneității — de la relativizarea originalității și a originalului la producția irațională de imagine, de la reproductibilitate și citare la anularea identității auctoriale.

Asistăm la câteva formule sintetice proprii, în care supraviețuiesc semne constructiviste (preluate din mediul educațional timișorean, de la profesorul Constantin Flondor), chestionări ale mediului și suprafeței (cu înțeles greenbergian), problemele geometriei euclidiene și ale desenului expresionist. Se poate vorbi despre o tipologie artistică autonomă pentru care legile creației sunt voința artistică și viziunea proprie asupra lumii, cu înțelesul dat de Alois Riegl, iar motivația acestui întreg demers este transpus, existențial, materializarea formei având un rol esențial de auto-cunoaștere.