EMOTIONAL ANARCHISM. LEA RASOVSZKY


Nu e despre pictură, desen, concepte instalate, street art sau foto-video experimental. E despre un montaj anarhic, în a cărui compoziție sunt angajate părți din toate formele de expresie vizuală, fără constrângeri de mediu, tehnică, estetică ori ideologie. Iar acest montaj apare într-un moment în care vizualitatea alternativă, de la cea comercială, până la cea undeground, și-a atins apogeul. Suntem plasați într-un joc configurat de activism, sarcasm, critică, dar cu proprietăți exorcizante, iar acest joc atinge de multe ori marginile usturătoare ale moralei și eticii de până acum. 

Cei care vin după 2010 pe scena artei contemporane românești sunt pragmatici, pregătiți și adaptați la lumea de astăzi mai mult decât toți cei dinaintea lor. Iar câteva dintre liniile distinctive ale acestui tip de profil de început de mileniu, se întrevăd și în demersul Leei Rasovszky. Daca am fi în anii ’60, am vorbi despre un profil new-age; dacă am fi în anii ’70, am crede că avem în față o reprezentantă originală a punk-ului; dacă am fi în ’80, am citi prin lentila artei feministe; iar, dacă am fi în ’90, am spune că britanicii și-au găsit un confrate în sud-est. Însă, în 2015, la începutul unui mileniu complet nou, etichetele enumerate sunt valabile simultan, totodată anulându-se simultan.

Dacă după ’90 ideea de pop-culture cu toate nuanțele ei era o idee aspirațională, formată încă din cărți, filme și călătorii în occident, abia acum, după 20-25 de ani, putem vorbi despre propriile noastre patologii și crize sociale și identitare ca efect al consumerismului, serialismului, propagandei comerciale și politice de tip capitalist local. Dacă acei ani ’90 - 2000 au însemnat import irațional, împrumut și mimare, cu o stare grabită de prindere din urmă, după anii 2008-2010 lucrurile se inversează, iar efortul este acela de a distribui dinăuntru către lume particularitățile, nișele și hibrizii noștri. În loc să reproducem imaginea unui icon american, facem apel cu mândrie la imaginea unui icon propriu, local, periferic. Cultul pentru Michael Jackson sau pentru Copilul Minune e la fel. Aceste tendințe anarhice și auto-critice, de factură post-pop, chiar dacă existau încă din anii 2000 în mici insule de artiști, sau înainte de ’89, în asocieri și mai izolate și mascate undeground, abia după 2010 devin fenomen mainstream. Abia acum putem vorbi despre o criză nouă, mult mai subtilă decât altele - limba, arta și lumea adulților rămân incompatibile cu noua lume și cu aparatele și instrumentele de viață și de cunoaștere ale noilor generații. Efectele acestei realități schizoide devin materialul unei vizualități anarhiste, anti-estetice și criticiste guvernate de o nevoie acută de auto-exprimare.

lear.jpg

Acest material dispus în desene, fotografii, picturi, sculpturi, instalații și obiecte ascunde un tip de manifestare emoțional-expresivă, fără structuri conceptuale complexe. Premeditarea e înlocuită de reacția spontană și impulsivă, conceptul e înlocuit de conținutul biografic. Scopul e de a dezechilibra și dejuca tabuurile, stereotipurile sau constrângerile sociale prin auto-identificare cu subiectul sau cu tema chestionată. Lea Rasovszky conturează o iconografie a particularităților psiho-sociale locale într-un discurs articulat internațional. 

#unrest


Lea Rasovszky, în ultimii ani auzim numele tău în contexte foarte interesante, de la acțiuni efemere în apartamente și spații de orice fel, până la proiectul de la Veneția, de anul trecut. În același timp, se aud și voci ușor lezate de vulgaritatea sau brutalitatea artei tale. În plus, numele tău e o moștenire care ți-a simplificat o parte importantă din efortul promovării și al relaționării, totodată care te-a și încurcat. Dincolo de aceste presiuni conjuncturale sociale, și dincolo de ce se aude și ce se spune, îți propun să identificăm câteva subiecte mai profunde care te reprezintă și care îți oferă energia să activezi. Să deschidem dialogul fără un parcurs premeditat, despre orice. De ce mai ești încă în țară?

E o chestiune foarte delicată. Eram prin clasa a IV-a când ai mei aplicau pentru Canada. Mi se părea cea mai tare chestie, că plecâm în sfârșit, și țin minte cum calculam mereu cu emoție punctajul. Știu că, în școală, unde m-am acomodat foarte greu, tot timpul mă gândeam la cum o să mă întorc eu din Canada peste mulți ani și cum o să mă revăd cu colegii. S-a întâmplat să nu mai plecăm, dar gândul a rămas constant. După, nu știu ce m-a oprit să nu plec, e un mister pentru mine pentru că aici nu mă simt în totalitate cum cred că ar trebui. Cu toate acestea, tot timpul a fost ceva care m-a ținut aici. Pe de o parte, cred că e datorită acestui traseu în arte vizuale pe care l-am ales iar în RO am avut loc să mă manifest într-un mod destul de sălbatic, am crescut cum am avut eu chef. Afară, lucrurile sunt destul de restrictive și nu știu dacă aș fi fost foarte compatibilă cu performanța, să devin un maratonist în artă, cu tot ce înseamnă asta, de la producție, până la vânzare. Interior vorbind, nu am luat decizia nici să plec, nici să rămân. Sunt între, nu simt că aparțin nici acestui loc, dar nici altuia. Simt că sunt de peste tot și de oriunde. 

Chiar și așa, lucrezi cu mult material local…

Aici trăiesc, aici se petrece activitatea zilnică. Mă interesează aceste lucruri, sunt empatică și mi-e foarte greu să trec peste ele. Nu mă pot apropia de subiecte sterile sau conceptual vagi, îmi plac ideile cărnoase. Oamenii sunt creaturi foarte bizare și foarte frumoase, în același timp. E un spectru atât de larg, mă fascinează uriașa diversitate și nu pot rămâne imună. Iar România îmi oferă o grădină superstranie, ca un cabinet de curiozități cu absolut tot ce vrei, găsești oameni geniali, dar și oameni ca o gaură neagră, apoi găsești relicve ale sistemului comunist și pe urmă vezi produsul acestei noi societăți. Cei de astăzi, copiii de 5-6 ani, sunt entități complet noi. Părinții lor suntem noi, avem deja destul know-how și în același timp avem și destule pretenții că suntem europeni. Am decoperit niște copii foarte inteligenți și echilibrați, cu un spirit de egalitate și de comunitate absolut înnăscute și înțeleg multe probleme presante. Pentru ei foarte multe lucruri par normale doar pentru că au avut șansa să se nască acum. Lucrez destul de mult cu copiii la Studio Creativ, un after-school mișto, unde în fiecare vineri le predau arte vizuale. Atingem și lucruri mai plictisitoare pentru ei, cum ar fi cromatica sau alte teorii, dar altfel, mergem pe toate zonele de expresie. Pulsul acestei generații e altfel, sunt foarte inteligenți, interesați în mod natural de absolut tot. Au această problemă cu tehnologia în exces dar cred că sunt șanse să fie niște adulți foarte interesanți. Cu cei formați în comunism, lucrez parcă mai greu, găsesc o anume rezistență sau elemente de discriminare, o alertă sau angoasă. Asta a lăsat comunismul cel mai rău în urmă, mai mult decât că a distrus comunități. Acest om nou, un produs complet diferit cultural, fără memorie, fără moștenire, e arhetipul proletarului, omul care are nevoie și își dorește să fie doar la baza piramidei. Dacă ai casă, vacanță, masă, totul este perfect. Cred că cei noi, cei mici, pornesc invers, de sus în jos. Ei au nevoie mai întâi de un confort social și interior mai altfel. Pot fi materialiști, dependenți și de gadget-uri, dar au o apropiere nouă față de cultură. Ori poate sunt eu mult prea idealistă pentru că cei cu care lucrez sunt foarte deosebiți.

Aș putea spune că generația mea lucrează pentru ego, pentru un monstru cu multe capete, dar simt că urmează momentul unui self cu ancorare mai puternică în comunitar. E un proces mai interiorizat într-un sens bun, neautist. Spre deosebire de înainte cand interiorizarea era un fel de bulă ermetică, o încăpere secretă. Astăzi, lucrurile sunt deschise. Ca efect al unei autonomii individuale. 

Mă feresc să intru în filosofii hippy, dar chiar cred că odată ce ești într-un soi de pace, de echilibru interior ajungi să comunici mai bine, să formezi o comunitate care să nu însemne un chibuț emoțional, ci o comuniune în care au loc schimburi constructive, în care nu te simți nici alienat dar nici dependent, și în care poți să și respiri. Aici intră și macrocomunitățile dar și microcomunitățile, cum ar fi comunitățile de artiști, de creativi, în general și apoi societatea în ansamblu. Cred că totul trebuie să vină dinspre sâmbure spre exterior și nu invers. Dacă sunt mai multe cadre și situații benefice, e posibil să devină și contagioase.

Dacă tot am ajuns la viruși psiho-sociali, cum te aperi sau cum te lupți? Apărarea asta, până la urmă, produce nevoia ta de exprimare, e arta ta?

Am tendința de a somatiza orice fel de experiență, mi-am dat seama de mic copil de chestia asta. Dar cu timpul am învățat să am și un filtru. Ca să fac față aspectelor negative, care nu pot fi schimbate cu una, cu două trebuie să le pătrund cu o interfață. Tot spectacolul acesta, periferiile, scursurile, extremele mă fascinează și trebuie să intru în ele ca să le pot înțelege, deși ceva tingles mereu există. Prin desene și prin tot ce fac, decodific. Dacă pot să pun toate acestea într-o zonă în care să resimți presiunea acelui subiect dar, în același timp, să găsești resurse ca să arăți cu degetul și să râzi, atunci devine o formă și de terapie, și de înțelegere, cu un impactnegativ minim. Cred că arta contribuie la rezistența mea și observ că, pe măsură ce trece timpul, rezistența mea crește foarte mult. Am început să am niște puncte de sprijin în viață, pivoți materiali și imateriali și am învățat să-mi construiesc propriul meu fel de liniște. Apoi, am norocul de a trăi alături de un grup mic de oameni pozitivi și interesanți care mă ajută să trec frumos prin toate, să fac față și să înțeleg. Dacă știi ce-ți trebuie ca să ai o stare de pace, trebuie să și aplici. E un proces continuu de cunoaștere de sine. 

Dar acest dark side general de la care pornești nu pare că te și molipsește, chiar dacă, la prima impresie, pare materialul tău principal.  

Cred că am avut și două sau trei proiecte care nu au venit din reacția mea la negativ, le-aș numi pozitive sau emoționale. Un proiect a fost cel despre bunica mea, din Israel, unde am stat într-o rezidență pentru o lună de zile și unde am lucrat numai pe tema asta, căutând in Tel Aviv fragmenteimateriale despre ea. Nu am cunoscut-o niciodată, dar îi port numele și e o prezență vie. Dar, în general, sunt atrasă de fondul negativ, de urât, de dark-side, lucruri pe care simt nevoia să le exorcizez. Mă interesează zona otv, oamenii, iraționalul lor, subiectele și bizareriile ascunse foarte adânc. Ca și cum ai face o analiză pe visul dubios al cuiva. A mai fost un proiect pozitiv, totuși, cel despre iepuri. Am cercetat tot spectrul, de la iepurele mistic, la iepurele pop. A ieșit o expoziție de grup la sala Studio, la Teatrul Țăndărică. Mi-a plăcut foarte mult dimensiunea, comunicarea pe care am avuto cei implicați în acest proiect. A ieșit ceva pozitiv și simplu, tratat foarte bine. Chiar și acum, ultimul „iepure”, cel pe care l-am lucrat la Cuca, lângă Sibiu, la Centrul Cultural Cârțișoara, de unde tocmai m-am întors. Împreună cu Petre, am făcut un iepure uriaș, iar Adrian Preda și-a făcut o rachetă ieșind din pământ. CUCA e un spațiu extraordinar, ingrijit cu multa pasiune de niște oameni deosebiți, Luminița și Ovidiu Daneș. Chiar sunt un exemplu pentru mine că se poate. Iar iepurele, vorbim de un iepure înalt de 3,5 m, a ajuns în cele din urmă pe casa lor. 

În general, pentru mine, proiectele acestea light-hearted sunt niște insulițe. Observ acum ca mă acaparează din ce in ce mai mult și presimt că pentru o perioadă de timp mai lungă. Poate ar fi bine sa vorbesc putin si despre stilul meu de lucru. Spun asta pentru că înainte lucram în pusee. Aveam momente în care se întâmpla câte o temă. În ultimul timp, în ultimii doi ani, lucrurile parcă s-au decantat, din pusee au devenit perioade. La ultimul proiect, cel pe sticlă, am lucrat un an de zile, dar lucrând în paralel și la altele, care apăreau la fel de natural dar se și consumau mai repede. Când trebuia să lucrez cu sticla erau momentele mele de zen. Lucram altfel decât o făceam, trebuia să urmez anumite etape, să aștept, să revin. Încă de anul trecut, am o serie cu vanitasuri care nu se mai termină. Probabil o să se oprească de la sine, natural dar, acum, lucrurile se întind pe perioade mult mai lungi. Și îmi place așa, e exact ce-mi trebuia. Am tendința să mă uit și altfel la proiectele pe care le fac, să le privesc împreună, sunt un tot, sunt eu. 

Să ne întoarcem la faptul că ai rămas. Cum ți-ai distribuit energia, cum au evoluat lucrurile trebuind să te integrezi în realitate, aici?

Am rămas aici în timp ce foarte mulți cunoscuți plecau. Chiar nu voiam să rămân aici, simțeam că totul e foarte off, lucru care mi s-a confirmat când am ajuns în liceu. Am zis liceu de arte de la bun început, eram convinsă că va fi ceva foarte frumos dar, din punct de vedere al educației de specialitate, a fost dezolant. La pictură, de la bun început am auzit textul că nu există culori, ci numai griuri colorate. Aici chiar intervine prezența alor mei în viața mea, niște artiști foarte liberi la cap, iar lucruri de acest fel nu existau. Mi se dădea libertatea să mă joc cu orice, nu eram limitată în niciun fel. Am crescut în atelierul lor, iar în copilărie am avut chiar o cameră de serviciu pe care am transformat-o în atelierul meu. Acum, acel atelier e magazin de haine de nuntă. Stau și foarte aproape de acest loc și îl văd în fiecare zi și mă gândesc mereu că acolo desenam Loc Ness Monsters și pe prietenii alor mei. 

La liceu, colegii au fost foarte interesanți, prieteni foarte buni cu care am făcut un fel de rezistență.  De fapt, liceul a fost o mare dezamăgire cu excepția unor oameni extraordinari, câțiva profesori care chiar ne-au învățat să fim anarhiști. Am fost la grafică unde am învățat multe lucruri importante, tehnici de gravură și toată alchimia gravurii care m-a fascinat, dar simțeam că sunt departe de lucrurile care îmi plăceau. Nu atingeam subiectul. Nu înțelegeam de ce trebuie să fie atât de anost să înveți tehnică, mai ales când putea fi învățată altfel. Un lucru foarte important a fost finalul, în 2005. Silvia Muntenescu, profesoara noastră de atunci, a văzut că nu ne poate ține în frâu și ne-a dat o carte a unui scriitor foarte tânăr, Ionuț Chiva, cartea lui de debut „69”, și ne-a lăsat să facem orice. Noi aveam 18 ani, cartea era foarte Trainspotting, și toți eram superfericiți că trebuia să facem expoziția chiar din acea carte. A ieșit o demență de expoziție, l-am chemat și pe autorul cărții care era cu foarte puțin mai mare decât noi. Era o energie foarte bună între noi și el. Un alt moment important a fost cu Rădvan, profesorul nostru la desen. El ne-a învățat să nu facem nimic din ce ne învățau ceilalți, spunându-ne să pictăm cu frunze, cu bețe, cu cremă de ghete, să căutăm alte soluții. Apoi, a urmat un lucru genial. Ne-a invitat, pe mine și pe prietena mea, Alina, să facem o expoziție în atelierul lui de atunci, un pod la Romană. Am umplut un lighean cu pufuleți și am pus un banner pe geam, pe care am scris „Găina nu basculează/ Nu mâncați pufuleți”. Au venit vreo trei, patru oameni, pentru noi a fost ceva extraordinar. Se numea „Efectul de conservă”.

Au fost niște mici insule de încredere într-un context care nu era deloc ok. Cred că asta mi-a dat un avans, combinat cu un mediu foarte bun de acasă care m-au condus să merg către ce simt, dar în cunoștință de cauză. Aceste lucruri au dus către un stil destul de liber, am avut acest avantaj bizar de a nu mă complace în lucruri pe care nu le simt până la capăt, cu riscul atmosferei uneori tensionate cu „autoritatile”, așa cum s-a întâmplat la facultate. După liceu am vrut să dau la pictura, îmi plăcea Kipenberger, asta voiam să fac. Dar m-am uitat la niște expoziții de semestru și efectiv m-am întristat. Erau niște lucruri fără identitate, se vedeau bifate temele de semestru. Iar tipul ăsta de formatare nu era deloc compatibil cu mine, mă gândeam că o să fie o treabă foarte complicată care avea toate șansele să mă macine rău. Nu am vrut să mă bag în așa ceva. Nici nu-mi plăcea la studiu, lucratul după model, crochiul și alte asemenea. Știu că au un scop educațional dar mi se pare minor față de ceea ce înseamnă explorarea în artă. E despre a te găsi pe tine, e despre avânt, iar studiul e un abc la care oricum ajungi. Am mai vrut apoi Istoria și Teoria Artei, dar nu sunt deloc o fire teoretică. Așa că m-am întrebat unde pot să fac instalație și așa am ajuns să aleg Foto-Video. Unde am fost la fel dezamagită. Cadrul era interesant, dar oamenii de acolo sufereau foarte mult de o formă de blazare periculoasă pentru educație. Mai ales pentru acea vârstă, când nu mai ai nici 15, dar nici 30, ești pe la un 19, 21 când chiar ai nevoie să te atingi, să fie cineva care să te direcționeze discret și construcitv și nu prea am găsit asta. Am fost prima generație cu vreo 35 de studenți în grupă, față de cei de dinainte care erau 12. Ei funcționau mult mai bine, comunicau ușor. La noi era o masă de oameni, nu ne cunoșteam între noi, nici scaune nu erau pentru toți. Destul de conservatoare viziunea celor de acolo. Am avut și niste meciuri cu câțiva dintre profesori. Eu îmi doream să duc la bun sfârșit o idee, aveam întrebări despre ce se întâmplă dacă fac asta sau asta? Ori, de fiecare dată când propuneam ceva, mi se spunea că nu se face așa. Cum să nu se facă așa, dacă era proiectul meu? Iar chestiunea asta era tradusă de profesori prin tupeu. 

Apoi, după facultate, urmează misterul vieții mele, masterul. Nu știu nici astăzi cum de l-am făcut. A fost o mare greșeală, o reîncălzire a unei ciorbe. Nu vreau să par foarte dură, sunt sigură că sunt alții care au avut experiențe pozitive și i-a ajutat masterul. Dar, pentru mine, am bătut pasul pe loc doi ani de zile. Ce a fost frumos, a fost proiectul de dizertație de la sfârșit la care am ținut foarte mult și care a ieșit cum am vrut eu, mai mult din lipsă de timp și neatenție din partea cadrului, decât din coordonare. Un proiect pe care îl consider, de fapt, un prim proiect al meu ca artist. De prin perioada masterului am început să expun iar, după ce am terminat, am început să expun natural, lucrurile au mers de la sine. 

Cum ai fost primită, receptată după primele expuneri?

Prin 2009, Mircea Nicolae mi-a scris că are galeria 29 într-un apartament și că după cele 10 expoziții avute ar fi vrut să fac și eu una. Ideea era că trebuiau expuse 10 lucrari care se ofereau la sfârșitul zilei. Au venit 10 oameni care au plecat cu lucrările. Abia acum am început să mai aflu pe la cine sunt. Apoi, tot Mircea Nicolae m-a invitat la următoarea expoziție, ceva mai mare, într-un spațiu de tranzit numit DraftOne, cu expoziția ”Dream Beuys”. O instalație, camera unei adolescente nebune cu traume legate de băieți și cu o muzică amestecată de anii ’50, ca Blue Velvet, intersectat cu hardcore, Napalm Death. A ieșit foarte interesant pentru mine. Aceste experiențe cumulate m-au și relaxat în privința scenei artistice, care mi se păre că e hiper-inflată fără a avea de ce, lucru care m-a încurajat să expun încontinuu. A primi un spațiu pentru a face ceva/orice e un lucru absolut suficient pentru un tânăr care pornește la drum. La rândul meu, cât am putut, am încercat să fac la fel, să găsesc oameni tineri care fac lucruri frumoase așa cum își doresc și să îi asist (deși într-un mod minor) în a le materializa. 

”DREAM BEUYS”, tehnică mixtă, 110x110cm, 2009

”DREAM BEUYS”, tehnică mixtă, 110x110cm, 2009

Cum privești lumea instalaționiștilor? Dacă ne uităm la cei locali și nu numai, din anii ’90, vedem o anumită plasticitate, o anumită patină, mai puțin ready-made, mai mult obiect afectat de om sau de timp. Dacă ne uităm la instalațiile de după 2005, parcă vedem o formă de lucru mai artificial, mai industrializată, vedem obiecte noi și curate.

Cred că astăzi coexistă toate direcțiile, în general, în artă dar și pentru mine. Eu oscilez între chestii brute, lucruri găsite, deci folosite, îmi place să las armăturile la vedere, să fie totul mai trashy dar, totodată, acestea coexistă cu momente în care simt nevoia să lucrez și foarte cleen. Acest aspect de curățentie implică, în final, un buget pe măsură. Dacă la desen și la pictură materialele există, la instalație pare ușor, dar logistica din spate e foarte complicată. Unde faci, ce îți oferă spațiul, ce buget ai, faci din aluminiu sau din lemn? Depinzi de foarte multe limite. Producția în sine a unei instalații implică muncă multă și precisă. Acum simt că intru într-o zonă în care trebuie totul să fie foarte bine produs. Ceea ce înseamnă că multe proiecte sunt amânate, trecute pe standby sau rămân schițate în carnețel. Ca feedback, e ceva ciudat. Mulți mă văd ca pe un artist al instalațiilor, alții mă văd în zona desenului. Eu nu le văd deloc distincte sau izolate. Arta conceptuală e ceva mai căutată în prezent, probabil că în acest sens se caută mai mult ce fac eu în instalație. Pentru mine, aceste lucruri sunt irelevante. Dacă îmi place un proiect și am deja în gând o instalație pentru el, asta fac, dar dacă tema este instalație cu orice preț, nu fac ceva cu orice preț.

Văd o mare fluiditate între medii. Îmi place când un pictor face obiect. Mi se pare foarte interesant și important să tranzitez între medii. E un exercițiu bun în sine și îți arată foarte multe direcții pe care altfel le tatonezi cu o nesiguranță specifică școlii de artă de la noi unde totul e pe etaje și pe secții și, în principiu, fără să se comunice între ele. Tu faci doar asta și trebuie să fii foarte bun doar la asta. Nu cred că mai este momentul pentru așa ceva.

Vorbeam mai devreme că sunt trei generații active în același timp și că putem înțelege lucrurile dacă luăm în calcul acest fapt. Sunt cei care au trăit mult în comunism, cei care sunt undeva între și cei foarte noi, de după ’90. Mai avem ce recupera din vremea de dinainte de ’89? Sau renunțăm la tot și o luăm de la zero?

Cred că a lucra într-un stil și a te solidifica într-un stil, e un confort manierist. Desigur, există și varianta ca, după o auto-cunoaștere, să alegi să faci doar o treabă, o direcție. Mi se pare a fi un lucru onest. Însă mi s-ar părea interesant ca cei din urmă, activi înainte de ’89, să încerce să intre și în zona foarte contemporană. Totuși, e ca și cum ai tot asculta același Pink Floyd în timp ce apare și muzică foarte bună în prezent. Nu am o părere vehementă sau critică. Cred că e chestiune care ține de contextul social românesc. Sunt oameni care au considerat arta lor o formă de rebeliune la un moment dat, dar care nu mai este valabilă deloc acum. Cantonarea într-o anumită zonă este un confort iar dacă ajungi să repeți hit-urile la infinit și, dacă mai și merge, adică apar niște cumpărători care te mențin așa, e foarte grav. Dacă după perioade de trei, patru ani în care faci niște experimente dubioase pe care nu le vrea nimeni și tu nu intri într-o stare de alertă, cred că nu există riscul să devii serialist. Auto-citarea poate avea sensul ei, dar aici vorbim despre manierizare și auto-claustrare. Apropo de cei de dinainte de ’89, da, avem în jur oameni care au trăit fără să vadă multe lucruri. Faptul ăsta simplu de a avea în jur stimulente vizuale cât mai diverse a lipsit aproape complet. Chiar dacă au apărut niște lucruri frumoase în anii ’80, acestea sunt foarte puține. Se simte o constrângere puternică dată de contextul social și politic. Și, cam tot ce s-a întâmplat și înainte de ’80, și imediat după ’90 arată ca o gaură neagră, per total. Nu a avut loc o dezvoltare normală și sănătoasă pe scena culturală, și nici în teatru sau în alte arte. E un gap și nu mă refer doar la producătorii de artă, unii au reușit cu succes să lupte, ci mai ales la consumatorii de artă. Dacă stai 40 de ani într-un black hole și ești ținut departe de toate etapele esențiale din istoria recentă a artei, unele, foarte dure și cu impact direct social, apoi te trezești în 2015 cu zeci de galerii și artiști în jur, nu e o treabă deloc ușoară. Pentru un om de 50 de ani care nu a știut de aceste chestiuni, e un salt fantastic. Acești oameni trebuie înțeleși cumva în contextul lor. Dacă devii prea aspru cu ei, e incorect și nu rezolvi chiar nimic.Trebuie luat totul treptat iar arta trebuie să fie la îndemâna tuturor, să nu mai fie o chestie de nișă. Să fie cam peste tot. Dar gap-ul în care trăim, da, generează artiști blocați la maturitate, apoi cei ca noi, mult mai tineri, care nu ne mai raportăm la nimic din urmă făcând lucruri pe care alții nu le mai înțeleg. 

E clar că avem o mare problemă de citire a celor din urmă, fie mistificându-i, fie uitându-i, dar cum arată cei de astăzi, cei de-o vârstă cu tine? Raportarea are loc mult mai mult față de scena internațională? Sau se fac eforturi și către firul local? După 2010, vedem tineri parcă pregătiți să facă față scenei mondiale, dar mult mai puțin pregătiți să existe local. În același timp, acest lucru produce și o falsă confirmare internațională, orice mică ieșire sau vânzare pare a fi aici o mare reușită.

Mă raportez la scena internațională pentru că mă interesează varietatea și văd asta ca pe o treabă sănătoasă. Cred că dacă te raportezi doar la scena locală, nu te poți vedea în totalitate, în context. 

„EU EFECTUO”, desen și obiect, 2013 

„EU EFECTUO”, desen și obiect, 2013 

În același timp, mă raportez altfel și la scena locală. Dacă afară e o mare masă de chestii însumate, aici văd un altfel de spirit, o formă de solidaritate. În fond, nu simt neapărat odiferențiere între ce facem noi și ce fac ceilalți. Deja lucrurile sunt fluide. Artiștii din zona vârstei mele au colaborări constante cu galerii internaționale, nu mai este un lucru ieșit din comun, și asta e foarte bine. Dar, apropo de confirmarea valorii, de unde o iei și cine ți-o oferă? Starea de confirmare ar trebui să fie un barometru strict interior. Am avut proiecte internaționale pe care le-am simțit mult mai puțin față de unele proiecte de apartament de aici pe care probabil le-au văzut foarte puțini, dar care au însemnat foarte mult. Criteriile ar trebui să fie la un nivel interior. În cazul meu nu simt că fac asta pentru valorificare ori pentru a intra în cursa internațională. Mă sperie și mă pune în gardă povestea asta cu efortul de a lua premiul I la Olimpiadă. Și experiența cu târgurile de artă m-a cam lecuit de toate astea. Acolo se discută despre altceva. Iar eu, ca artist, știu că există acea lume, dar nu mă interesează. Nu mi-o doresc constant, ca normă. E treaba altora care ar face bine s-o facă cu mult respect față de artiști și arta lor. Simt că ieșirea mea înseamnă ceva dar, interior, e egal cu nimic. Contează numai proiectul în sine și cum sunt eu în el. 

În aceeași linie, cine revine de afară e privit ori cu ură, ori cu prea mult entuziasm. Nu avem încă un reper mai clar în noi înșine după care să ne ghidăm. Ieșitul implică o falsă simplificare, așa cum spui, care anulează onestitatea. Tocmai onestitatea față de noi înșine ne-ar oferi un reper.

Succesul pe piața artistică e o chestie care contează mult mai puțin decât drumul ăsta uriaș și magic pe care am decis să mergem. Noi de abia am ieșit, ar trebui să fim mult mai atenți la noi.  Am realizat că toți artiștii care îmi plac sunt, până la urmă, oameni care s-au manifestat în artă fără o premeditare. Dar, desigur, e dreptul fiecăruia să facă ce vrea, la fel cum și eu mi-am asumat faptul ca nu sunt compatibilă cu stilul ăsta de performanță for fame & cash. După experiența mea deloc bună cu galeria comercială cu care am colaborat, am primit cea mai serioasă confirmare în acest sens. 

Te invit să atingem acest buton al frustrărilor produse în ultima relație a ta cu o galerie. Pe de o parte pentru a curăța percepția de bârfe, pe de altă parte pentru a analiza obiectiv limitele sau funcțiile pe care o galerie și le poate însuși.

Am colaborat de-a lungul timpului cu o galerie comercială și, în paralel, mai nou, cu un artist-run-space. Diferența foarte clară, din punctul meu de vedere, este că galeriile comerciale care își asumă că „noi vindem artă” (au un rol foarte important, nu-i nimic rău în asta, nu sunt copil, nici puristă) ajung să își practice activitatea într-un mod mecanicizat și corporatizat, și lucrul ăsta mă alarmează. Spre deosebire de aceste principii, artist-run-space-urile conțin de obicei artiști care înțeleg din interior cum stă situația și se implică, în ciuda problemelor financiare recurente, în mod pozitiv și mereu constructiv. O situație foarte frumoasă de win-win. În momentul în care totul ajunge la nevoia să produci pentru vânzare, tai absolut orice e interesant despre artă. Cred că o galerie ar trebui să repereze niște lucruri foarte interesante ale acelui artist și să le plaseze într-un context potrivit, pe niște sume rezonabile, realiste, nici mici, nici exagerate. La noi, foarte puțini dintre cei care au galerii sunt pregătiți pentru a le avea. Se prind deseori într-un fel de glamour al acestei lumi. Simt că e ceva cool în asta, în mersul la târguri sau în discuții cu colecționarii, dar pierd tocmai esența. În același timp, artiștii nu sunt niște persoane glamorous ci, deseori, inadaptabile, sunt oameni care nu trebuie să facă frumos ca să vândă arta. Trebuie să accepți că un artist nu are chef să fie nice & jolly la o întâlnire, pentru că nu despre asta e vorba. Am facut față cu brio, dar nu-mi plac deloc aceste lucruri. Despre experiența mea cu galeria comercială, am simțit că acel context nu reflecta deloc conținutul acelor lucrări care erau vândute acolo, și era un fel de disperare de a produce și de a vinde, și nu m-am putut plia pe așa ceva. Asta trecând peste problemele administrative, destul de grave și de-a dreptul periculoase. În sensul că nu există niciun fel de emoție în a practica niște comisioane care totuși nu reflectă realist relația. O galerie trebuie să-și asume la rândul ei niște responsabilități, nu este vorba doar despre vânzarea unei lucrări. Asta poate face oricine, le poți pune pe okazii. Dar cred că o galerie trebuie să-ți asigure un mediu ok ca să poți produce acele lucruri, implică niște bugete pentru expoziții și multe altele. Ca să arate totul bine într-un context trebuie să arate totul bine, pur și simplu, și hai să o facem cum trebuie. Desigur, dacă relația este una funcțională de ambele părți, poate fi o colaborare de succes. În cazul meu, nu a fost. Am simțit nevoia de transparentizare și de o comunicare reală. Lucrurile trebuie făcute onest și direct, fie că vorbim de o expoziție, fie că vorbim de un simpu contract.

Aceste lucruri nu s-au întâmplat când am lucrat cu artist-run-spaces. Acolo găsești niște oameni care în primul rând fac asta doar din pasiunea de a expune arta unor oameni foarte implicați, cum încerc să fac și eu. Se implicau cu totul, în ciuda tuturor dificultăților posibile și tot ieșeau foarte bine. Toată lumea era relaxată la final, dacă era să se și vândă ceva, toată lumea beneficia. Cred mult mai mult în tipul ăsta de relație cu toate dificultățile pe care le implică. Contează mult mai mult oamenii și dialogurile, nu corporatizarea excesivă a acestui fenomen. Țările vestice suferă demult de chestia asta într-un mod extrem. Iar noi, cu 9 mall-uri într-o capitală, încercăm să facem și niște galerii flashy. Nu funcționează așa, sunt alte lucruri, producția de haine și producția de artă diferită mult. Vezi de la o poștă lucrările făcute să bifeze licitații sau alte interese. 

Totuși, pentru a ne păstra echilibrul, ce spune galeria sau ce crezi tu că ai greșit în relația asta?

Mi s-a reproșat de-a lungul timpului că am colaborări cu alte spații și că nu anunț când fac și altceva. Recunosc că am fost și eu luată de val, eram într-un complet alt moment din viața mea în care mă ocupam și de organizare și de multe alte lucruri și nu aveam deloc timp să stau să salut și să fac invitații. În același timp, nu văd o tragedie în asta, din contra, mi se pare important să fiu activă în afara galeriei, și în general. Mi s-a mai reproșat că sunt foarte căpoasă dar asta nu mă interesează. Sunt căpoasă probabil pentru că am o etică personală de lucru și pe care vreau să o aplic. Sunt sigură că sunt oameni care colaborează cu succes până în ziua de azi cu galeria respectivă. Nu pot reproșa decât segmentul cu care eu m-am intersectat foarte negativ. Problemele administrative, însă, sunt o chestiune generală, sunt alb pe negru, nu e despre potrivire. 

Hai să coborâm mai mult în ceea ce faci, în temele și subiectele tale. Vii cu un discurs deloc confortabil, anarhist, în linii mari atingi multe tabuuri, cel puțin pentru acest spațiu de gândire. Ai întâmpinat limite de percepție, cum arată feedback-ul? 

Mă frapează de fiecare dată când descopăr că la noi multe încă sunt considerate tabu. Totuși, de vreo 50 de ani, se tot lucrează pe aceste teme. Trăiesc într-o societate în care toate aceste probleme, chiar dacă au fost exorcizate de occident, sunt încă reale. Solemno-parodice, cu rădăcini în gravitate iar la suprafață iese un fel de papagal colorat. Constructul meu este mai mult psihologic, nu spiritual. Spiritualitatea e o latură foarte intimă, există și ea, simt asta, dar nu sunt aici. Nu sunt în ateism, poate cel mult în agnosticism. Repet, mă interesează mai mult latura psihologică. De ce încă se întâmplă anumite lucruri, de ce sunt acceptate de societate, cine le face, cine le primește? De aici se ajunge la portretele pe care le fac, figura umană e o constantă în cazul meu, chipul e primul lucru pe care îl observ și mi se pare că ascunde un conținut uriaș. Mi se pare foarte interesant că pe fizionomia feței transpar lucrurile aceastea fără a discrimina în niciun fel. Trec totul prin filtrul uman ca să înțeleg povestea exacerbată cu religia, sărăcia din care nu ieși pentru că nu poți, sărăcia cu duhul, mai ales, prototipul asupritorului și tot felul. În cele din urmă, în spatele tuturor acestor lucruri e un om, fenomenele acestea sunt generate de om. Asta mă interesează pe mine, portretele pe care le fac în general sunt diverse periferii psihologice pe care încerc să le analizez. Nu e neapărat despre frica mare, ci despre paranoia mică, manifestată sub forma unui individ care nu iese din casă și care crește plante. Mă interesează nișele foarte fine, cercurile închise de oameni, în care te regăsești ca într-un arhetip nou, subtil. Sectanții, mentorii, extremiștii camuflați în personaje funcționale în societate, toți oamenii cu care te intersectezi. E un dark side foarte suav, emoțional și întâmplător, un produs social al amprentei rămase în psihologia oamenilor.   

Zonele religioase au avut feedback mai acut, în sensul că am primit tot felul de păreri emise de sub protecția internetului sau de la o colegă pe care nu am mai vazut-o din liceu, cum că îmi bat joc de Isus, că nu știu despre ce e vorba și că ar trebui să mă opresc, într-un mod foarte vehement. E vorba despre un proiect constant pe care îl am de vreo patru ani pe FaceBook cu Isus. Toate imaginile de profil il conțin dar într-un mod uneori banal, alteori amuzant, dar mereu sub formă de produs pur web. Am încercat să-i explic că e demersul meu, nu e nimic negativ în asta, doar caut niște chestii. M-a amuzat teribil. A mai fost un moment, apropo de feedback-uri ciudate. Am avut un alt proiect de grup în care a trebuit să desenăm plăci de skateboard. Am plasat în interior un fel de taviță de nisip pentru pisici și am pus câțiva căcăței de pisică, dar din plastic, iar unul dintre căcăței avea ochii verzi și, la un sunet mai tare, reacționa și spunea I LOVE YOU. Am atașat niște lumânărele și am intitulat-o ”Memory of Fifi”. A generat o discuție interminabilă, cu 200 de comentarii pe FaceBook. Doi puști erau isterizați că asta nu e artă. Au intrat diverși prieteni de-ai mei care au încercat să le explice în fel și chip. Erau foarte vehemenți pe treaba asta și nu se putea dialoga cu ei. După o inițială criză de râs am realizat că e foarte interesantă treaba asta, chiar m-am mirat ca au fost foarte deranjați, mai ales că sunt și ei tineri, ca și mine. Hai să râdem împreună de poop, nu?

Un prim proiect dintre cele cu crucea a fost cel cu rochia de mireasă. Mireasa călărea crucea, practic. Avea o lumină roșie de dedesubt iar pe perete erau foarte multe portrete cu bărbați. Treaba asta a fost citită drept feministă. Departe de mine acest gând, iar cu feminismul am niște probleme cât se poate de clare. Înțeleg cum și de ce dar mă găsesc deseori intr-un mindset simplu de tip equalitarian. Proiectul era legat de faptul că se vând femei în Rusia, ”internet order bride”. Intălnirea dintre două tipologii produse de secolul ăsta. Femeia care se vinde pentru a scăpa de o viață oribilă care prin asta ajunge la un alt tip de viață oribilă, și bărbatul inadaptat, cu frustrări patologice, care cumpără pentru a scăpa de interacțiuni sociale, de povara asumării. O psihoză socială. 

Spuneai că nu cu spiritualitatea ai probleme, așadar, în ce poveste ești apropo de acest subiect?

Nu știu, nu mă preocupă atât de mult dar cred că e un mister foarte frumos și important la mijloc. E ca un munte sau ca o pădure, nu are niciun fel de altă dimensiune. Trebuie doar să fii acolo și să trăiești misterul, nu cred că are sens să-l descoși. Spiritualitatea e o conectare, un phantom limb. Nu cred că are personaje, asta mă deranjează destul de mult. Simt că natura e ceva mai aproape de adevăr în sensul că are un fel de a se morfa, de a se împăduri și despăduri într-un mod foarte spiritual, în același timp, nespectaculos, natural, puternic, fiind tot o mixare și decantare de materie. Personal, sunt ok cu spiritualitatea mea, mă simt conectată cu ce trebuie, e o chestie foarte pozitivă în esență pentru că e biologică, simplă și curată. Spiritualitatea poate fi în același timp și un fel de conduită, un fel de a face față. Natura nu duce această povară, coexistă în ordine cu toate extremele. Oamenii au acest avantaj sau dezavantaj al conștiinței și procesul e mai greu.

Apropo de feminism, poate pur și simplu fanii sau haterii își caută o imagine nouă sub această etichetă. De ce ai fi citită drept feministă? Ori activistă politic? 

Pentru anumite societăți, feminismul are un rol foarte important în continuare. Sunt societăți care trăiesc cu o presiune imensă și în constrangeri uriașe. Mi se pare important să se facă o distincție. Din fericire noi trăim într-o societate care mai are foarte multe lucruri până să fie perfectă, dar începe să fie din ce în ce mai transparentă diferența asta între sexe. România are, să spunem, acest stil de a fi în urmă, dar sunt foarte multe femei care trăiesc fără nicio presiune de a fi femei. Poate am norocul că sunt una dintre ele. Văd mai mult o direcționare către egalitate, și nu un feminism radical care duce spre o chestie negativă, la ideea de noi și ceilalți. Nu mă simt feministă. Urăsc când se întâmplă o injustiție la adresa unui individ, indiferent de gen. Personal, în cercul meu de prieteni și chiar și cel puțin mai extins, nu există aceste diferențieri, aceste probleme nu ni le mai punem, poate că și din acest motiv vorbesc așa despre asta. Dar trebuie făcut shift-ul. 

”IN GOLD WE TRUST”, acrilic si marker pe mousse, 70 x 100 cm, 2013

”IN GOLD WE TRUST”, acrilic si marker pe mousse, 70 x 100 cm, 2013

Apropo de asta, e asemănătoare comparația cu politica. Am interes social-politic, implicit, dar cu focus pe social. Politica mi se pare absolut oribilă, nu-mi place structura ei și nici oamenii care o fac. Îi recunosc existența și necesitatea, nu pot sta imună la multe lucruri care țin de politică iar în ultima perioadă chiar mă afectează mizeriile care se întâmplă. Cred că nu are nicio legatură cu culoarea politică, ci e o degringoladă umană, o luptă pe putere între oameni. Ce nu îmi place deloc este repercursiunea politicului în social și faptul că sunt foarte multe victime din cauza acestor manevre. Mă deranjează când presa e controlată de politică și informația ajunge la oameni care nu au alt acces la informații decât prin tv, în mod extrem de deformat. Se pot naște monștri. M-am plimbat prin niște locuri și am văzut oameni care stau cu Antena3 non-stop și care, din acest motiv, văd realitatea foarte diferit. Modurile de îndoctrinare și acest tip de acțiuni mă deranjează. Cred că ar trebui să stăm într-o țară în care să nu știm cine sunt neapărat politicienii noștri, cum e în Țările Nordice, unde politicienii nu sunt pe toate ziarele și posturile. Munca lor trebuie să fie invizibilă, trebuie să facă treburile să meargă, nu să știm picanteriile din viața lor. Desigur, sunt material bun de artă, balaurii din parlament sunt excepționali, au și niște fizionomii pe măsură, parcă ar fi construiți de Hefaistos. 

Apropo de asta, am ieșit la proteste, mai ales la cele legate de Roșia Montana. Mi-a plăcut foarte mult că oamenii au ieșit absolut în mod natural. Noi am tot mers în fiecare zi, iar oamenii adunați acolo erau de toate felurile. O lună s-a protestat, au fost cam cinci, șase ieșiri. Se vedeau, desigur, tabere grupate după cateva seri. Au început să iasă tot felul de alte grupări mai puțin civice. Dar, în interior a fost o chestie adevărată, oamenii au ieșit pe bune. Că a fost revendicată la un moment dat de către o formațiune politica sau alta, e absolut firesc.

Aș vrea totuși să subliniez faptul că principiul protestului e absolut esențial. E singura chestie pe care indivizii dintr-o societate o pot face. Și îmi pare rău cumva că după Roșia Montana nu s-a mai întâmplat asta pentru alte chestii la fel de importante. Sunt multe lucruri de schimbat iar deranjul pe care îl pot provoca oamenii doar ieșind. Dacă ies 30.000 de oameni și blochează trei străzi, poți să fii sigur că vei fi ascultat. Ar trebui să se iasă în stradă constant. Sunt lucruri noi totuși aceste povești de coeziune civică, la noi sunt vizibile abia după 2008. Un punct în care nu se mai ieșise de foarte multă vreme, probabil ca efect al șocului anticivic din ’90-’91. Noi trăim cu ele în bagaje, nu le-am rezolvat, chiar dacă unii le-au trăit, iar alții nu. Nu au fost închise cum trebuie, oamenii știu despre ce a fost vorba dar nu a avut loc nicio asumare publică. La revoluție eram în Brăila, unde mergeam de Crăciun în fiecare an. Aveam 3 ani, dar țin minte perfect cum au pus pături în geamuri și cum am stat ascunși pe hol. Nu știu cum exact, în Brăila s-au auzit în acea seară focuri de armă.

Într-un fel, îi condamn pe bătrâni și, în același timp, nu pot să-i condamn. Țin minte cozile stând cu bunica în Brăila, știu când se tăia curentul, apoi revoluția, care a însemnat o bucurie ciudată și imensă pentru ai mei. Apoi, știu cât de dezamăgiți au fost de povestea nou instalată. De când eram mică auzeam aceași chestie, șocul lor despre cum toată bucuria lor de la revoluție a fost foarte falsă. Un alt moment de respiro a fost cu Constantinescu. Dar, în 2000, a fost și mai rău. Raportarea mea la comunism a fost dinainte să-mi dau seama ce e și pentru că familia mea a pățit tot felul de probleme. Bunicilor li s-a luat tot, bunicul avea un magazin de pantofi de mireasă și i-au luat absolut tot, apoi pe el l-au pus paznic, și tot felul de întâmplări cu un impact serios asupra familiei. Acum, adult fiind, îmi dau seama de repercursiunile foarte adânci ale acelui sistem, oameni tociți și transformați în niște indivizi fără personalitate, cu frică de a se manifesta normal. Simt că într-o altă măsură mă pot pronunța asupra acestui sistem, chiar dacă unii mi-ar spune că aveam doar 3 ani pe atunci. Toată familia mea a fost afectată direct de treaba asta și cred că dacă mă nășteam chiar în anii ’90, aș fi simțit la fel. E o boală cu care încă luptăm. În fond, e vina oamenilor pentru că acest sistem care a persistat atât de mult timp, acest comunism custom-made și acest act de performance uriaș din partea lui Ceasescu a mers sublim, a fost ajutat din toate direcțiile. Oamenii voiau asta. Existau cu siguranță victime, dar dizidenți nu au existat. Au fost niște intelectuali care au suferit amarnic și care au plecat sau au murit, dar tot nu înseamnă dizidență. Oamenii, marea masă, au fost fericiți, acum sunt nostalgici. Cum spuneam despre baza piramidei, dacă le dai casă, vacanță, îi muți în București, au tot ce le trebuie. 

”PARIZER BABY, 1,5 x 1,2 m, acrilic și pastel pe hârtie, 2015

”PARIZER BABY, 1,5 x 1,2 m, acrilic și pastel pe hârtie, 2015

Sunt ani buni de la intrarea în UE, am umblat mulți, unii au rămas acolo, am văzut ce înseamnă linie dreaptă, construcții perfecte, arhitecturi halucinante dar și dark-side-ul. Cum ar trebui să avem grijă față de povestea asta ca să nu înghițim gălușca euforiei?  

Deschiderea și entuziasmul au fost bune, oamenii studiază în occident, se dezvoltă, mai vin și înapoi. Normal că toată povestea asta vine la pachet cu lucruri grave, poate la fel de grave ca ale comunismului, dar mult mai mascate. În general, sunt optimistă. Faptul că se deschid granițele e foarte bine dar, da, trebuie facut totul cu măsură. UE are la bază un anumit tip de drepturi pe care și noi ar trebui să le cunoaștem și să le și folosim când putem. Deschiderea trebuie să reprezinte un fel de învigorare, nu o scăpare. Nu trebuie să ne mai ținem după alții, să urmăm sau să stăm sub o aripă. Se simt aceste probleme în corporatizarea artei sau a galeriilor. În paralel, există și dezvoltarea cu aceste unelte a unor microcomunități care funcționează iar Europa are acest atu. Nu cred în pornirile acestea antieuropene, chiar dacă e chiar un trend acum. Și capitalismul și socialismul există în egală măsură. Capitalismul te face să te construiești singur, socialismul are această orientare către comunitate. Ideea e să nu cazi în niciuna dintre extreme, să înțelegi că există un echilibru și că in acest moment în care trăim și ne manifestăm, nu mai există either – or, există absolut tot, all at once.

Componenta ta de adâncime, psihologia, reiese și în discursul vizual, dar și în felul tău de gândire. E o apropiere mai profundă la mijloc sau doar un instrument de lucru și expresie, ca celelalte.

Pasiv mă tot pregătesc chiar să fac un master la psihologie care să îmbine creativitatea cu alte procese. Ca orice domeniu ofertant, are mari pericole. Toate abordările motivaționalele și de self-help mi se par riscante. Ori te izolează, ori intri în maratonul spre un better you. Psihologia ar trebui să fie doar o parte integrantă și subtilă a existenței, dar în niciun caz să devină oobsesie care să te pună într-o stare de self discovery activ. E o prostie, nu poți fi așa, ajungi la psihiatru, mai degrabă, în felul acesta. Dar mă interesează aceste principii, cu ajutorul psihologiei încerc să traduc mai tot ce trăiesc sau ce văd și nu încerc s-o fac într-un mod exclusiv clinic și nici exclusiv empatic. Cam aici cred ca ar fi echilibrul, să nu privești existența nici contorizabil, nici vrăjit. Self-made sunt, dar în ideea că am avut și o baftă sau o conjunctură pe care nu o pot explica, preluând din totul acesta doar anumite lucruri, doar acele lucruri ale mele. Nu știu de ce le-am luat tocmai pe unele și nu pe altele, dar am învățat devreme să resping autoritățile false și asta m-a ajutat să mă construiesc pe un traseu alternativ, propriu.

În încheierea acestei minunate incursiuni, să revenim în prezent, pe scurt, în ce proiecte ești implicată, unde putem vedea lucrările tale?

Acum sunt în mai multe locuri deodată, nu știu cum se face că după perioade consistente deși nu prea lungi de ermetism în atelier, vin cumulus-uri de evenimente. Încă nu am ajuns la performanța de a le dispune echilibrat, dar poate asta este și mișto, că vin cumva de la sine, tot ce lucrez ajunge la circuit complet. Tot ce se acumulează timp de un an, toate distracțiile de moment ajung să devină vizibile în diverse locuri și interesant e că anul ăsta,  câteva au părăsit Bucureștiul.
Art is as the artist does.  Acum sunt: la Carusel, unde las etapele la vedere, unde sunt eu în diverse stadii de devenire prin Practici Insolente, cu lucrări din 2006 până “ieri”, un proces destul de emoțional dar în același timp și destul de hardcore pentru că e o expunere cleen, cu multe unghiuri de vedere, unde te poți plimba prin insectarul Lea R. Acum sunt: la Timișoara Art Encounters, via un cap de albinos, la On Floating Grounds. Ways of Practicing Imponderability, un sfânt straniu și imposibil pe care am decis să îl trimit în lume cu gândul la cineva drag care nu mai este, dintr-o dată. Tot în Timișoara sunt via un leagănul cu cruce, unde propun jocul echilibrului dificil dar esențial, la Inner objects in outer spaces/ Inner spaces in outer objects, Aiurart. Apoi:  la Ciclop, în cadrul Din Dragoste 3. Fapte Morale. unde am primit provocarea de a mă juca cu dragostea stranie, post-extaz, unde toate deciziile proaste devin dureros de concrete, desenele stau în tensiune în cușcă. Dar o să fie bine, e doar ficțiune. Last but not least, sunt la mine în atelier, unde după toate acestea o să stau la orizontală cu pisicile plasate strategic și nu o să am nici un alt plan decât acela de a mă uita ocazional la dudul uriaș din curte.

Mulțumim Lea pentru această confesiune extrem de detaliată și onestă. Să ne revedem cu bine. Punk’s Not Dead!

©unrest/bucharest 2015