”MAPPING THE PRESENT. 8 YOUNG ARTISTS” @VICTORIA ARTCENTER


Pe teritoriul picturii nu putem spune că a avut loc o tranziție reală de la discursul tradițional la cel contemporan, mai ales în interiorul scenei locale (aici mă refer la circuitul format din educația universitară, organizațiile oficiale și rețelele instituționale private și publice conexe scenei de artă). Dacă anumite formule colaborative ale unor artiști și curatori independenți au produs și exportat un discurs inteligibil pe scenele occidentale în ultimii zece ani, în interiorul scenei românești oficiale și în capitală acest tip de sincronizare sau contemporaneizare a vocabularului a avut loc extrem de lent și fragmentat, mai ales pe teritoriul arelor tradiționale plastice. Shift-ul de gândire poate avea loc dacă pornește din cel mai important punct al carierei unui artist respectiv din perioada formării lui. Iar traseul spre consacrare poate ar trebui conectat la scena globală. Desigur, există schimb și comunicare între scene mai mult ca oricând în prezent, dar ne referim la strategii noi prin care parcursul oricărui tânăr artist ar putea fi proiectat de la bun început într-un context global. 

”Mapping the present. 8 young painters” este titlul expoziției de la Victoria ArtCenter în care un grup de masteranzi la UNArte prezintă un fel de declarație vizuală despre procesul lor de sincronizare cu prezentul. Expoziția conține și o poziție oficială cu privire la direcția plastică actuală dacă luăm în calcul faptul că selecția a fost realizată de profesorul Petru Lucaci. Acest demers de actualizare are loc prin intermediul picturii, al obiectului și al instalației dar fără a apela la interfața discursului curatorial, lucru care clarifică poziția emergentă a expoziției dar totodată amplifică echivocul unor lucrări. Singurele repere contextuale rămân povestea generică a debutului și relația maestru - discipol. Astfel, suntem expuși în fața adevărului gol goluț iarevaluarea, analiza sau intitularea imaginilor sunt procese lăsate în sarcina privitorului. 

Traseul expoziției se deschide cu seria Martei Ciopașiu în care are loc un dialog minimalist și energic între gest și pată cu repere în expresionismul abstract. Subiectul ar putea fi aparenta libertate a liniei de marker trasată peste fundalul monocrom cu o densitate variabilă controlat. Urmează apoi panourile de lemn ale lui George Cristea în care supraviețuiesc câteva elemente ale primelor fuziuni dintre arta plastică și POP Art dar remontate și augmentate în direcții care ating și vizualitatea noilor producători digitali de imagine. Mai mult decât în alte cazuri, Cristea face apel la figurație dar sub forma unor montaje compuse din repetiții, juxtapuneri și paternuri în așa fel încât figura își pierde referința. Denisia Călin prezintă o formulă de ocupare a suprafeței apelând la un mix de tehnici cu ecouri în neo-expresionism. Compozițiile se lasă dirijate de fluiditatea organică a pastei, de mici intervenții și strategii spontane iar forma se auto-generează prin dripping, prin aglomerare de pastă, prin completări cu desen sau cu spray. La Diana Ivan, pictura în dulcele stil modernist apare ca direcție dominantă deschizând problematicile expresiei și ale non-figurației moștenite de la începuturile ieșirii din post-impresionism. La Florentina Măriuț-Otari seria formată din trei lucrări monocrome deschide un dialog între geometrie și câteva probleme fundamentale ale picturii: clar-obscurul, volumul, valoare tonală. Griduri și intersecții rectangulare produc iluzia spațiului într-un domeniu exclusiv delimitat de legile picturii de suprafață. Apoi, la Alina Ion întâlnim un dialog între linia nedefinită a spray-ului de graffiti și linia perfect conturată obținută prin decolaj. Spray-ul înlocuiește tușa. Ritmurile testate pe suprafață au un corespondent în geometria instalației dispuse în fața pânzelor, o structură din profile de aluminiu colorate și fragmentate. Lucian Hrisav cercetează mult mai sintetic efectele decolajului și ale spray-ului pornind de la ritmurile generate de paiele de plastic, atât pe pânză cât și sub formă de instalație. La finalul traseului intrăm în spațiul lui Radu Pandele care propune o rezolvare in situ pe lângă instalație și pictură. Cu un alt tip de libertate în folosirea spray-ului, Pandele optează pentru o formulă „intermedială” testată în ultimii doi ani apelând simultan la cultura vizuală murală, la street art și la problematicile picturii cu rădăcini în arta POP.  

În punctul terminus al traseului ești obligat să refaci firul în sens invers și descoperi că poți porni din orice punct al spațiului spre orice extremitate iar expoziția își păstrează de fiecare dată o anumită coerență sau claritate. Monotonia este anulată de varietatea referințelor și a diferențelor culturale ale celor opt artiști prin dialoguri mature deschise cu momentele importante ale expresionismului din istoria artei - de la începuturile germane la mutațiile abstracționismului american, de la apocalipticii POP la recuperarea neo-expresioniștilor. Totuși o linie generală care se remarcă în lucrări ar fi apropierea de limbajul abstract formal estetizat și mai puțin de antiestetica și brutalismul de factură neo-expresionistă a anilor ’80. În același timp, ar fi interesant de analizat relația și poziția lor față de fenomenul local al expresiei și abstracției, cum ar fi momentele marcate de nume ca Marin Gherasim, „Homo Artifex”, Marilena Preda Sânc, Vioara Bara, Ecaterina Vrana sau Dumitru Gorzo.  Și față de reperele internaționale și față de cele locale, în producțiile expoziției de față remarcăm un nivel ridicat de meticulozitate cu care au fost executate mai toate lucrările și o grijă tehnică pe alocuri maniacală care fac ca micileaccidente sau intervenții să pară a fi regizate iar lucrările, în final, să capete o stare decorativă. 

Dar dincolo de aceste mici impedimente care aparțin mai degrabă preaplinului perioadei emergenței, producțiile prezintă la unison o frământare acută spre înnoire și schimbare intersectând pictura cu alte medii, formule și problematici ale imaginii de suprafață. Aici ne referim desigur la graffiti, stencil, desen grafic, colaj sau decolaj, la elemente reformate ale artei POP și la cultura reproductibilității. Asistăm la o strategie de înnoire a picturii prin schimbarea instrumentarului tradițional, tușa fiind înlocuită cu spray-ul sau cu pasta direct din tub, manualitatea cu tehnologia, natura vizibilă cu natura psihologică. Dar sunt aceste „hărți ale prezentului” produse ale propriior schimbări de viziune sau sunt doar producții contextuale? Răspunsul la această întrebare probabil îl vom afla urmărind cariera celor opt. 

În anumite cazuri, lucrurile apar ceva mai definit remarcând anumite limbaje vizuale articulate. Marta Ciopașiu are deja calitatea de a arăta mult cu foarte puțin - o linie de marker extrem de familiară și riscantă și fundalul monocrom. În cele trei lucrări, în fiecare caz descoperim mereu altă logică aplicată și alte tipuri de relații și intersecții pentru a ocupa suprafața cu ajutorul hașurii. Totul este redus la minim prin linie și pată: monocromie, compoziție, expresivitate și mișcare. Un limbaj elementar, primitiv din punct de vedere tehnologic și concentrat pe procesul personal de marcare a gestului. Pictura, în acest caz, devine o formă de documentare a propriilor experiențe în relație cu imaginea. De aceea, orice plasare sau analogie cu alte perioade sau cu imagini similare riscă să fie simple speculații retorice. 

Radu Pandele reprezintă o sinteză a formulelor de împrumut estetic dintre pictură și spray. Am putea aminti lucrarea lui Dumitru Gorzo de la Sibiu, „Punct de colectare a artei”, din 2007 peste care intervenția graffiti-ului a fost liberă, în antiteză cu pictura. În sens invers, Radu Pandele caută o relație colaborativă cu final estetic și controlat între cele două arte, conceptul fiind uneori estompat de senzorialitatea și familiaritatea obiectului final sub formă de pânză pe șasiu. Criza finalizării unui proces liber sub chipul unei lucrări tradiționale este rezolvată, la un prim nivel, prin intervenția in situ. Arta stradală, imaginea pictată și spray-ată direct pe perete este adusă din spațiul public în interiorul white-cube-ului, făcând racord la practicile noului realism francez, totodată și la abundența de graffiti și artă murală din ultimii ani. Dar poate cel mai valoros lucru vizibil în această expunere este componenta colaborativă a celor opt afirmând cumva în cor faptul că pictura supraviețuiește în afara subiectului și a strategiilor narative întorcându-se la originile formei și la impactul direct al lucrurilor elementare: linia, pata, culoarea și gestul. În același timp, are loc și o proiecție în viitorul post-contemporan a practicii și conceperii picturii alegâd să cerceteze plasticitatea și fluiditatea noilor materiale și noilor principii vizuale.   

După această cartografiere de suprafață apar câteva întrebări cu privire la reperele mentale din spatele acestor producții: Câte dintreaceste propuneri aduc și un limbaj, un cod în sine abstract, nu doar o formulă de non-figurare sau un simplu efect tehnic prin care reperele similitudinii sunt anulate? Ar trebui aflat dacă alegerea picturii nonobiectuale este o alegere lucidă și determinată de modul în care artistul „vede” lumea sau dacă este o strategie creativă. În acelaști timp, este nevoie de conștientizarea punctelor istorice în care pictura a renunțat la spațiu și la subiectul reprezentat pentru ca artistul tânăr să poată avea propria poziție și direcție față de acestea. Expresia și gestualismul ar fi ideal să vină din marca propriilor ritmuri și morfologii psihologice și culturale, ca produs al unor cercetări personale. Dar ne-am putea întreba și dacă mai are sens eticheta „pictură abstractă” și orice discurs critic despre ideologia abstracție-figurație într-un context post-medium?

Dintr-o altă direcție, cei opt conturează dincolo de aceste elemente analitice o imagine a crizei picturii din prezent. Trăim într-o eră asupraproducției de imagine iar comunicarea cu ajutorul imaginii a explodat. Cuvântul și semnul au devenit ideograme și emoticoane luminoase pe gadget-urile personale. Cultura umanistă a cuvântului este înlocuită cu noua cultură trans-umanistă care reașează omul în comsos. Antropocentrismul a devenit androido-centrism. Fereastra lui Alberti este ecranul lui Steve Jobs, iar lecția de desen esteînlocuită cu retroproiectorul. Astfel, la ce întrebare ar trebui să răspundă pictorul contemporan înainte să lucreze? „Ce subiect să pictez?” sau „cum să pictez?”… sau ar trebui să facă un shift mental și să actualizeze ideea de medium, concept, imagine, identitate sau chiar talent înainte să se contamineze cu aceste întrebări tehnice tradiționale? Dacă euforia din jurul picturii abstracte din ultimii ani din București este doar o reacție la faima foto-realismului, riscul este de a ne consuma energia răspunzând unei probeme false și egoiste. Un discurs actualizat la nivel vizual și teoretic ar trebui să excaveze mai degrabă în terenuri antropologice și sociologice, mai puțin în cele tehnice, estetice sau ideologice. 

©unrest/2017


 

”MAPPING THE PRESENT. 8 YOUNG ARTISTS”, Victoria ArtCenter, Martie, 2017

 

Foto© artwall.ro