PETE ÎN UNGHI DREPT cu MAXIM LIULCA


Născut în ’87, în Tighina, Moldova, studii la Cluj, reprezentat de BARIL, Cluj și SPAZIOA, Pistoia. În acești ani, expune constant în Belgia, Italia și Austria. Pozitionat distinct printre emergenții de vârsta sa, reușește să propună un construct articulat abstract. În același timp, epurat de încărcătură intelectuală și culturală, simplificat, fără nevoia de a transmite ceva anume. Suntem purtați pe ritmurile și accentele elementare ale petelor in unghi drept. Suntem expuși în fața unor structuri rectangulare autoconstructive care depășesc limita lucrării, ca obiect singular.

În acești termeni, Maxim Liulca, în ciuda introvertirii sale recunoscute, descrie un exemplu de sănătate artistică a unui artist emergent. Fără tensiuni și fără autoamăgiri, lucrurile au evoluat de la sine într-un ritm progresiv, chiar dacă acțiunile sale au fost generate spontan, nepremeditat. Concentrarea sa are loc în interior și pe suprafața pânzei dintr-o nevoie acută de adâncire și auto-reflectare, mai puțin de reprezentare și expunere.  Regăsirea sa are loc sub pretextul unui proces continuu de eliminare și reducție a stereotipului și de identificare, pas cu pas, a arhetipului vizual.

Contextul actual impune o privire mai atentă asupra acestui soi de adicție estetică și purificată sub formă de pictură abstractă. Nu e nevoie de o generație sau de un curent pentru a demarca o viziune nouă. Poate e nevoie de o mai adâncă aprofundare asupra ființei umane și asupra conținutului nevăzut și necunoscut de ideologiile comune „cetății”. 

Pe Maxim Liulca îl vom putea vedea pentru prima dată la București începând cu 24 aprilie la ANEXA/MNAC în cadrul NAG 2015, expoziție organizată de Asociația Ephemair, MNAC,  Galeria Baril și UNREST / BUCHAREST.   

©unrest 2015


Hai să privim lucrurile retrospectiv și să încercăm să legăm un fir de la primele tale apropieri de pictură, până astăzi, tocmai pentru că nu e foarte mult timp de atunci. E un moment necesar pentru a putea privi lucrurile și lucrările lui Maxim Liulca dintr-o perspectivă mai amplă. Cu riscul de a părea prea ortodocși, hai să începem chiar cu începutul, cu primele tale apropieri de imagine, cu primele tale descoperiri.

În școală sau în liceu nu mă gândeam la artă, mai ales la pictură. Eram aproape de arheologie sau de grafică, prin unchiul meu, grafician în Sankt Petersburg. Poate asta a contat dar nu m-am simțit influențat în niciun fel de povestea lui. Mi-a arătat cumva că există și așa ceva. Îmi amintesc că prin clasa a X-a mi-am luat primele culori de ulei, dar nu știam ce să fac cu ele, mă întrebam de ce sunt așa groase. Când am spus că voi face facultatea de arte, ai mei mi-au spus că voi muri de foame. În fine, în acest context am ales sa merg la Cluj, dar habar nu aveam ce se întâmpla cu adevarat. Toate orașele mi se păreau la fel. A fost o coincidență totală. Cei din Moldova, de obicei, aplică la Iași. E cel mai aproape oraș din România și cel mai accesibil pentru ei. Eu a trebuit să aplic și la Chișinău, înainte de Cluj, pentru că școlile încep cu un anume decalaj, iar asta e practica normală acolo. Unchiul meu, pe atunci, având colegi profesori la Chișinău, îmi tot spunea că nu am șanse la pictură, că nu e pentru mine și mi-a indicat să intru la ceramică. Eram 5 oameni cu totul, o săptămână cred că am trecut pe acolo, dar nu a ținut. Îmi amintesc că am fost la ITA și am vazut că nu se învăța mai departe de impresionism. Asta mi s-a părut foarte limitat. Ce li se pare lor contemporan e foarte social și politic ori foarte trendy. Nu am simțit că privesc pictura ca pe o valoare absolută. 

Nu simți nevoia ideologiei sau a politicii în artă?

Arta e oricum legată de putere. Totuși, vizualitatea pare a fi mai presus. Dacă vreau să fac o imagine, am foarte multe căi, dar pictura rămâne calea cea mai profundă. Sunt multe căi vizuale, de la instalații, la video, la toate formulele acestea noi. Însă, prefer să adâncesc acul într-un singur punct, nu să iau un ac mai gros și să ocup mai mult. Acul gros ocupă mai mult, dar intră mai greu și nu străpunge. Acul subțire intră în adâncime, exact în punctul esențial. 

Iar la Cluj, cum a fost integrarea ta în facultate?

Îmi amintesc la atelier îl aveam pe Florin Maxa, la Compoziție și Culoare. Când am intrat prima dată, nici nu credeam că este un curs de compoziție, ci eram foarte convins că doar asta făceau. Oricum, vedeam că toți colegii carea aveau liceul de arte, veniți mai devreme decât mine în povestrea asta, știau și aveau un control cu totul altfel. Pe atunci, la nivelul acela, mă simțeam foarte motivat să vin primul și să plec ultimul din atelier, să recuperez cumva. Acum, dintre colegii mei de an, nu mai știu nimic. Mai activăm doi sau trei, în rest, ceilalți au ales alte drumuri. A fost un an foarte bun în acea perioadă și toți eram toți foarte diferiți. La ateliere, apoi, am mai lucrat cu Victor Răcătău, asistentul lui Maxa, apoi, la desen, cu Florin Ștefan și Radu Comșa, cu care m-am înțeles foarte bine. L-am prins, apoi, și pe Marius Bercea. El terminase chiar când intrasem eu în facultate. Am avut parte de un mediu foarte motivant și bun din acest punct de vedere.  

Știu că mă pregătisem să aplic pentru o bursă în primul an. După ce am facut dosarul și am ajuns la secretariat am aflat că sunt deja cu bursa, fiind din Tighina, și că nu mai am dreptul să aplic pentru altele. A fost foarte frustrant. Abia după un an, doi s-a schimbat acest lucru. Apoi, în Belgia, în 2008, am avut, ca să spun așa, prima expoziție, la Mie Lefever ”Young artists from the painting school of Cluj”, împreună cu Raluca Avrămuț, Kristina Rațiu și Bogdan Tucudean. Trec peste termeni și peste eticheta „școala de pictură de la Cluj” pentru că nu există așa ceva. E o facultate ca oricare alta. Depinde ce face fiecare, nu „școala” contează. Curator a fost Bogdan Iacob care predă Istoria Artei la facultate. Atunci a trebuit să-mi fac viză, că nu aveam nici cetățenie română. A fost o provocare acea ieșire. După această expoziție de grup, după vreo două luni, le-am propus să facă un solo show cu mine. Au revenit după două luni și au fost de acord. Au repetat povestea cu solo-ul și în următorul an. Oricum, din acel moment am început să mă întrețin singur din pictură. Poate totuși un pic prea devreme, dintr-un punct de vedere. Eram în anul 1 de master, mi se părea devreme și atunci această formă a mea de autonomie dobândită în timpul facultății.

Din ce ne spui, de la bun început ai ocupat poziția unui outsider, mai degrabă, față de colegi și față de contextul Cluj. Cum te-ai raportat la ceilalți, mai ales după această dobândire a autonomiei?

Cred că tot timpul imităm. Și când vorbim ne imitam unii pe alții, cumva. Mai ales când ești mai proaspat, necopt la minte. Atunci nu mă gândeam la pictură. O făceam pur și simplu. Nici nu știam ce e pictura. Iar  înainte de asta, oricum nu mai făcusem pictură. Alții care făceau asta de la 3 4 ani, poate deja aveau un gest, un semn, o semnatură a lor. Eu simțeam că sunt liber, de fapt, nu liber, ci gol, cumva, și cu o plăcere foarte mare. Și acum am acest sentiment, parcă mă nasc prima oară, de fiecare dată când încep să lucrez. De fiecare dată ca prima dată. 

De la acest punct al autonomiei urmează să închei facultatea. Cum a fost trecerea, intrarea în propria zonă de lucru? 

În 2010 am terminat facultatea, dar pentru mine nu a fost o chestiune pe care să o fi resimțit. În ultimul an aveam deja un atelier subînchiriat în Fabrică. Lucrând deja din facultate acolo, când am și terminat, am continuat pur și simplu treaba în atelierul meu. Nu a fost o ruptură sau o trecere foarte clară. Chiar dacă m-am plimbat prin alte ateliere, în cele din urmă revenind în Fabrică, simt că am avut mereu timpul meu și locul meu. Din școală simt că am plecat cumva format pentru că venisem absolut fără nicio experiență în spate. La ITA, repet, mi-a plăcut foarte mult, era un prof foarte bun care ne făcea să gândim. Dar, în același timp, nu simt că m-a format, ci că a pus, poate, o sămânță. Despre chestia asta „ce ești?” cu adevărat sau „ce te formează?” cred că totul contează, de la cum te trezești, la cum răsare soarele, cum bate raza, cum atingi un lucru. 

Totul e implicat în formarea cuiva. După școală, ca sa fiu sincer, pentru că se știe că artiștii toți sunt mincinoși, aveam sentimentul și nevoia de a face ceva „tare”. Parcă nu eram satisfăcut, la un anume nivel, de ceea ce făceam. Simțeam că fac ce era deja făcut, în jurul meu. Ca și cum, dacă te uiți o zi întreagă la o carte, devii acea carte. Inconștient devii ceea ce asimilezi din jur. Când ești mic și vezi ceva ce îți place, repeți. Iar când crești, apoi, realizezi că rămâi doar cu tine. Ca și cum ar veni un moment în care te întrebi: ei, acum ce să fiu? Oricum, să faci arta mi se pare că e ceva foarte simplu. Toate lucrurile, dacă le faci pentru că vrei să le faci, sunt simple. Dacă îți place mult și dorești, și știi ce vrei, pur și simplu o faci.

Mai departe, dacă păstrăm firul istoric, urmează relația cu Baril. Cum a fost aceasta potrivire în care ai rămas în continuare?

Daria, de la Sabot, m-a pus în legătură cu Sorin Neamțu care venise în Fabrică în 2012. În acel moment eram la Viena, la Strabag. După două săptămâni am revenit din Viena și m-am văzut cu Sorin. Pentru mine, cu oamenii, lucrurie sunt simple. Mă înțeleg sau nu mă înțeleg din prima clipă. Iar cu Sorin a fost o primă întâlnire foarte bună. A ieșit foarte bine. În scurt timp a organizat o expoziție pentru spațiul nou locuit de Baril. Apoi, lucrurile și-au urmat un curs firesc, a continuat totul foarte bine. Cred că ceea ce ne convine foarte mult amândurora e faptul că suntem amândoi neutri. Nu ne leagă ceva ascuns, ca într-o gașcă de prieteni. Totuși, eu sunt introvertit, nu mă deschid. Îmi place să stau singur, pot sta jumatate de an într-o pădure singur, cu plăcere. E o chestiune naturală și necesară mie. Iar Sorin organizează lucrurile de la depărtare, fiind în Arad și ne intersectăm fix pe anumite acțiuni. Așa că, neutralitatea asta face să funcționeze foarte bine relația noastră. Apoi, Baril e o galerie cu cap pentru mine. 

Dar, înainte de asta, aveam o tendință studențească de a trimite la galerii mailuri cu lucrări. Mi-a răspuns o galerie din Bruxelles, arătându-se foarte interesată cu promisiuni de mers in Europa, apoi în New York. Au încercat un solo, dar până la urmă s-a transformat într-o expoziție de grup. În fine, am trimis niște lucrari despre care nu am mai auzit nimic despre ele pentru un an de zile. La un moment dat, eram prin Belgia și am vrut să mă văd cu domnul de la galerie să iau lucrările. M-a șocat. Mi-a spus că era într-o fază terminală de cancer. Am fost atât de  impresionat încât am rămas fără cuvinte. Făcea o ultimă expoziție pentru prietenii lui ca un fel de la revedere. Am plecat cu lucrarile rulate sub braț și îmi venea să le arunc într-un tomberon. M-a tulburat foarte mult acea încurcatură.

Pentru mine contează foarte mult și tot timpul am nevoie să caut următoarea și următoarea lucrare. De aia vrei s-o faci, că e ceva ce nu există, nu cunoști încă. Sean Scully, îmi amintesc, spunea că el pictează pentru că în acel moment are o nevoie acută să vadă ceva. Tot el vorbea despre pictura figurativă, despre faptul că umbra unui obiect așează obiectul undeva anume, într-un loc, în spațiu. Și în acest spațiu se desfășoară povestea. Fără umbră, nu mai ai nevoie de poveste. Aceste lucruri mă frământă dintotdeauna, de fapt. Nu reprezentarea obiectului, ci imaginea în sine. 

Daca tot am ajuns la ideea că nu subiectul și nu reprezentarea contează, spune-ne despre această regăsire în pictura abstractă? Cei care te cunosc din facultate, privesc asta ca pe un salt nu foarte consistent, iar cei care te cunosc doar prin abstracții, din contra, văd consistență. 

Am tot adâncit acul, cred, nu am părăsit o etapă, nici nu a fost o etapă figurativă și apoi abstractă. Acum sunt într-o stare de claritate, de fapt, de simplitate. Mi-e cumva clar că e despre artă vizuală, despre percepție vizuală, pur și simplu, și despre nimic altceva. Iar pictura e cea mai accesibilă și firească formă de artă creată numai și numai pentru percepția vizuală. Până la urmă, imaginea aceasta a realității ne place oricum, pentru că dacă nu ne-ar plăcea, ne-am împușca din prima zi. Și te întrebi ce-ți place, de fapt, cu adevărat, din imaginea asta? Un pic de albastru, un pic de verde, o anume formă și cam asta e ce rămâne în minte după ce privești realitatea pentru o clipă, pentru o fracțiune de secundă. Nu trebuie căutate justificări sau alte descrieri, ci doar această fracțiune de memorie pur vizuală. Nu simt deloc că sunt două etape, una figurativă și alta abstractă. Acum simt că sunt eu însumi. În facultate era zona mea de studiu și lucru, experimentând ceea ce era în jur. Abia acum fac ceea ce sunt. Simt nevoia să lucrez pe dimensiuni ample cred că dintr-o nevoie de monumentalitate, mai mult, și sunt cumva necesare acestor pete și suprafețe de culoare. Cu Suciu vorbeam odată, el spunea că e vorba doar despre pete. Nu e despre spațiu, despre subiect sau despre obiecte și umbra lor. E despre suprafață.

De aceea, simt că nu am nimic de spus, ci doar de arătat. De exemplu, textele curatoriale sau teoria din spatele artei au ajuns să fie texte sociologice, nu despre pictură. Despre suferința și ideologia care etcetera și etcetera. Lucrurile acestea nu au legatură cu pictura, din punctul meu de vedere. E despre pigment, nu despre povești. Nu e nou ce spun, dar o simt atât de firesc și natural. O pictură pentru pictură, pentru pictori, nu pentru conștiința socială. Roșul pe care îl văd eu e altul decât cel pe care îl vezi tu și nici nu putem demonstra ca e altfel. Noi vedem același cer și îl numim cu același cuvânt, albastru, dar pentru percepția fiecăruia e alt ton de albastru. Nu folosesc pictură pentru a mă cunoaște pe mine. Ne cunoaștem prin absolut orice facem, în fiecare zi. Dar despre pictură, pur și simplu îmi place să fac imagine, să fac „vizibilul”, parcă spunea cineva asta. 

În rest,în cazul meu, e despre goliciune. Ceea ce fac, încerc să nu vină din ce am mai facut, ci să pășesc mereu în altceva, să reiau mereu de la un zero absolut. Contează foarte mult să știi ce vrei, să știi ce îți dorești, cumva. Altfel, nu poți controla toate aceste lucruri. Și simt că aceste subiecte de discuție sunt necesare picturii, nu cele din jurul impactului istoric, social, cum ar fi un Stalin sau un Hitler sau orice altceva trendy ideologic.  

Mulțumim pentru această scurtă mărturisire și te așteptăm cu interes la AnexaMNAC! 

©unrest 18.03.2015