MOBIUS


Banda lui Mobius are două fațete care continuă din una în alta, transformându-se într-una singură. Unii văd în asta un paradox, pentru alții reprezintă semnul infinitului. Ne aflăm în biroul galeriei Mobius, la scurt timp după vernisajul expoziției de deschidere, Roman Tolici - SIMVLACRVM, curatoriată de Simon Hewitt. Roxana Gamart, cunoscută în breaslă cel puțin pentru proiectul de notorietate, Dublă Expunere, cu plăcere te regăsim în parteneriatul noii galerii de artă contemporană din București – Mobius. Înainte de subiectele specifice despre galerie, hai să încercăm să schițăm din perspectiva ta imaginea de ansamblu. Având ca punct de reper scena de artă contemporană, cum vezi Bucureștiul?

Bucureștiul arată bine, puțin haotic pe alocuri, ceea ce e firesc pentru o metropolă, nu există aici nimic din atmosfera monocromă pe care o întâlnim în orașele mai mici. Știi, cred că un spațiu ajunge să propage un anumit tip de energie, în funcție de genul de oameni care îl populează, se creează un ritm specific acelui loc care apoi se imprimă invariabil în structura generală a lucrurilor care se nasc în locul respectiv. Deci Bucureștiul arată bine, este efervescent, este viu, dar cu siguranță e loc de mult mai bine. Pentru că nu este suficientă efervescența, e nevoie și de substanță. Dacă e să ne referim strict la zona de artă contemporană, cred că sunt încă foarte puține galerii în București. Cu un program și cu o strategie funcționale sunt probabil sub 10, ceea ce înseamnă foarte puțin. Dar nu doar galeriile sunt puține – dacă te uiți la câți jurnaliști avem care să scrie o cronică la un vernisaj, la câte publicații cu un focus pe zona asta apar, la câți critici de artă activează în zonă, rămâi cu o oarecare frustrare. Avem artiști buni și spre deosebire de alte zone sunt oameni cu personalități artistice extrem de diferite – poate și pentru că mulți vin din zone variate, s-au format în medii academice diverse. Dar dincolo de asta, trebuie muncit foarte mult la crearea unei structuri funcționale, cu atât mai mult cu cât, istoric vorbind, nu am fost favorizați și avem mult de recuperat. Iar recuperarea nu se face prin veșnica preluare a formelor fără fond, ci printr-o analiză și o înțelegere a lucrurilor în contextul lor real.

Galeriile care există și care își fac treaba sunt știute – Nicodim Gallery, H’art, Anca Poterașu Gallery, Zorzini Gallery, Ivan Gallery. Chiar sunt puține. Vorbeam cu Liviana Dan la un moment dat și îmi spunea că, până la sfârșitul anului ar trebui să apară nu una, ci 20 de galerii în București ca lucrurile să înceapă să funcționeze mai bine. Și are dreptate, pentru că sunt încă multe de făcut. Nu e suficient să avem artiști buni și o mână de galerii ambițioase comercial. Chiar cred că, pe lângă dimensiunea comercială pe care o are o galerie de artă, există alte aspecte, la fel de importante, pe care galeriștii trebuie să le ia în calcul. Mă refer aici, de exemplu, la o mai bună informare a publicului, la crearea unei apropieri de arta contemporană. Gândește-te cât de puține programe sunt în direcția asta a educării și a formării unor repere în zona aceasta, câți oameni intră în muzee sau în galerii. E înfricoșător, mai ales că după câteva decenii de masacrare a libertății de exprimare, când totul a colapsat, s-a uniformizat și a involuat, avem enorm de mult de recuperat. Așa că nu e de mirare că sunt foarte mulți oameni care nu numai că nu au o înțelegere a fenomenului de artă contemporană, dar au căpătat o reticență în a se apropia de galerii, de lucrările de artă și, în general, de zona asta. În consecință, galeriile trebuie să aibă și acest lucru în vedere, că trebuie să își asume un rol de educare, de intermediere și de facilitare a apropierii de artă.

Dacă e să vorbim despre audiență, public, privitori și colecționari, cum arată cei care vin, dar mai ales cei care nu vin? De fapt, câte feluri de public există în povestea asta? Într-un fel, educarea colecționarului e un fel de treabă, iar consolidarea unei public larg, interesat de privit și citit arta contemporană, e alta.

Sunt mai multe niveluri, când vorbim de audiență… În galerii vin oameni care evident rezonează cumva cu produsul de artă. Și aici sunt mai multe paliere – pe de o parte, sunt cei care colecționează artă, și din păcate, în România, sunt foarte puțini colecționari reali, aici ar fi o întreagă discuție de dezvoltat; apoi sunt cei care achiziționează artă cu scopul de a face o investiție, iar în arta contemporană lucrurile pot fi privite și așa, evident. Apoi sunt cei care achiziționează artă ocazional, nu se gândesc neapărat la o investiție și nici nu cochetează cu ideea de a clădi o colecție, pur și simplu se află într-un moment în care își doresc altceva decât lucrurile la care au acces în mod obișnuit. Și, în același timp, sunt toți acei oameni care vin pentru a investi cultural în ei înșiși, pentru a afla, pentru a învăța ceva, nu neapărat pentru a achiziționa. Iar în acest segment sunt diverși oameni din diverse zone, oameni care au oricum un interes formulat față de fenomenul de artă contemporană. Mi-e greu totuși să transcriu publicul în capitole, să pun etichete dar, în mare, cam aceștia sunt cei care vin astăzi într-o galerie și care trebuie cumva încurajați să revină.

Unii vorbesc de 18 galerii, alții de 30, tu spui de 5. Liviana Dan, spuneai că vedea 20 de galerii noi, necesare. Anul se încheie cu Suprainfinit și Mobius, ca noutăți. Ambele deschideri extrem de bine văzute imprimate în sufletul și pe retina întregii comunități, chiar dacă cele două galerii nu pot fi comparate, având conținuturi, artiști și planuri distincte.

Da, dar anul nu s-a încheiat încă. Referitor la ce discutam mai devreme despre galeriile din acest moment, da, fiecare a lucrat cu materialul pe care l-a avut. Eu spre exemplu am venit din zona editorială și am intrat în povestea asta oarecum întâmplător. Am început într-o notă destul de radicală, deschizând în 2012, galeria Zorzini, în parteneriat cu Adina Zorzini. La vremea aceea, aveam foarte puține cunoștințe în zona asta și a fost o provocare pentru mine să încep o galerie de la zero. Dar a fost începutul unei experiențe a cărei intensitate nici măcar nu o bănuiam la vremea aia. Mi s-a pus la momentul acela întrebarea: „De ce vreți voi să faceți o galerie?” Este o întrebare extrem de importantă la care fiecare dintre cei aflați deja în joc ar trebui să răspundă onest. Eu cel puțin am descoperit că răspunsul pe care mi-l dau – pentru că da, recunosc, eu port întrebarea asta cu mine, mi se pare utilă – se modifică periodic, pe măsură ce descopăr aspecte pe care înainte nu le-am văzut, fie că le-am omis, fie că nu am avut acces la informații... În fine, rezumând ideea, până la urmă fiecare are o motivație în spate, o poveste care a generat contextul în care se află acum, iar o analiză obiectivă a stării în care se prezintă peisajul artei contemporane bucureștene poate fi făcută doar de la o oarecare distanță. Pentru că de aproape, lucrurile se pierd în detalii, întotdeauna există interpretări subiective, știm cum e, fiecare ar face altfel sau mai bine. Însă, realitatea e că ne aflăm exact acolo unde ne aflăm și nu în locul celuilalt. Un lucru e sigur general valabil pentru toți – avem mult de muncă pentru a îmbunătăți dinamica zonei și structura întregului mecanism care s-a format în două decenii și-un pic. Iar pentru cei care sunt implicați activ în povestea asta, eu am un mare respect. Cum e spre exemplu Anca Poterașu și toate celelalte galerii care anual fac eforturi de a merge la târguri, de a expune, de a le crea artiștilor cu care lucrează o piață internațională, de a lărgi plaja de vizibilitate a lucrărilor pe care le expun, or asta este un aspect foarte important. Nu mai trăim într-o cutiuță, trebuie să depășim senzația asta locală de curte îngrădită, pentru că pelicula pe care se desfășoară filmul în care ne aflăm este în realitate mult mai mare. Avem artiști care trebuie văzuți, cunoscuți, apreciați. Iar asta se face printr-un efort în primul rând din partea galeriei, de a intra pe diverse căi pe scena internațională, fie prin participări la târguri, fie prin proiecte care să vizeze zona asta, fie prin colaborări cu alte entități similare. Internațional cred că toți avem nevoie de vizibilitate, trăim deja o eră a globalizării și avem nevoie să știm unii de ceilalți.

Trebuie să fim asumați și în același timp să nu devenim prea dogmatici, să ne facem treaba cu seriozitate dar să nu ne luăm noi, pe noi înșine, prea în serios, pentru că riscăm să devenim rigizi.

Hai să revenim la Mobius. Pe scurt, ce e dincolo de peretele alb, cine administrează? Sper că nu sunt întrebări mult prea jurnalistice.

Suntem noi două, Mira Burke și cu mine, Mira făcând o trecere destul de neașteptată de la statutul de colecționar la cel de galeristă. În esență, dorim să creăm un fel de cross-over, vom avea curatori internaționali care vor curatoria expozițiile artiștilor din România pe care îi reprezentăm și cu care colaborăm, iar artiștii din afară vor fi curatoriați de curatori români. De asemenea, lucrăm la crearea unei rețele în zona de promovare media, încercăm să accesăm cât mai mulți oameni care să semnaleze ce se întâmplă aici. Nu doar în cadrul galeriei Mobius, dar în general vreau să se afle cât mai mult despre ce se creează, ce fac artiștii din Europa de Est. Și știu că nu suntem singura galerie care a inițiat demersuri în direcția asta, dar sincer pe mine asta mă bucură. Cresc șansele să reușim. Nu cred că e vorba de o “modă”, ci mai degrabă de o necesitate reală.   

Avem și alte planuri pe lângă agenda expozițională Mobius, avem o serie de proiecte, cum ar fi Duchamp Is Dead Magazine, o publicație al cărei conținut editorial va fi exclusiv în engleză, cu distribuție la nivel european, dublată de o platformă online care conține agenda expoziționala a principalelor galerii și instituții de artă contemporană din Europa de Est. Mai avem un proiect dedicat oamenilor interesați de artă contemporană, în cadrul căruia vom organiza întâlniri cu artiștii, proiect care va demara în luna noiembrie a acestui an. Continuăm Dubla Expunere cu întâlnirile lunare pe care le vom organiza tot la Mobius. Și mai avem CAFKA (Contemporary Art For Kids Apprenticeship) un proiect dedicat generației mai tinere, care va funcționa tot pe structura aceasta de atelier în care vor fi implicați direct artiști și curatori, oameni pasionați de ceea ce fac. Pasiunea e transmisibilă. Referitor la cine susține aceste proiecte… veți afla în momentul demarării lor.

Cine sunt cei sau cum arată, în linii mari, acești noi posibili colecționari de artă contemporană?

Cred că sunt oameni care au potențial financiar destul de mare, dar care au în același timp și această reticență față de ideea achiziționării unei lucrări de artă contemporană. Sunt oameni care de fapt nu prea vizitează galerii, nu participă la vernisaje, nu sunt mânați neapărat de o curiozitate în direcția asta. În consecință, ce putem face noi, ca galeriști, este să formulăm o invitație. Sau o provocare. Sigur, poate fi dificil, pentru că e ca și când ai încerca să convingi un om să se îndrăgostească de cineva. E vorba de multă răbdare și de punere în cadru, în poveste. Dacă oamenii văd povestea, atunci descoperă și magia, într-un fel. Pentru că fiecare lucrare are un om care chiar poate să o vadă, un om în care acea lucrare modifică ceva. Și, practic, cred că acolo se termină o lucrare, în momentul în care își găsește omul care să termine povestea pe care o inițiază artistul. De aceea sunt și atâtea posibile finaluri, sunt mulți care rezonează în diverse feluri. Pe unii arta îi scoate din zona lor de confort, pe alții îi încarcă pozitiv.

Revenind la cine sunt noii colecționari, cred că sunt oameni care nu și-au pierdut nici instinctul și nici foamea căutării și care intuiesc că zona aceasta, încă neexplorată, are foarte mult de oferit. Într-un fel, e o călătorie către tine însuți, sau cel puțin așa înțeleg eu lucrurile. Și, odată ce-au făcut primii pași în direcția asta, lucrurile încep să se lege de la sine.

În mod firesc, atunci când nu ai niciun reper în zonă, nu știi exact la ce să te oprești. Și e o întreagă perioadă de ucenicie pe care trebuie să o faci în calitate de posibil colecționar, să mergi în galerii și atenție! nu doar într-o singură galerie. Mergi la vernisaje, iar dacă nu îți plac mulțimile, așteaptă să treacă vernisajul și vizitează expoziția, nu ezita să pui întrebări galeriștilor, să stai de vorbă cu artiștii, extrem de important, și mergi în muzee, citește. Nu te teme că ai putea înțelege ceva greșit. Nu e nimic în neregulă dacă nu vezi nimic într-o lucrare în fața cărora alții se extaziază, pentru simplul fapt că această apropiere de artă este o experiență extrem de intimă. Ceea ce ție îți place poate să fie de neînțeles în ochii celui de lângă tine și invers. Trebuie să fii atent la tine însuți, la ce rezonezi, ce îți place – ești atras de obiect? De sculptură? Sau de pictură? Sau de fotografie, de instalație? Sunt atâtea forme de exprimare în arta contemporană și trebuie să fii atent la ce îți prinde ochiul, ce îți captează ție privirea și de ce. Pune-ți întrebări. Fii atent la lucrările care te modifică, la acele lucrări la care încă te gândești când nu te mai afli în galerie sau în muzeu, când nu le mai ai în fața ochilor.

Oricum, după ce vizitezi mai multe galerii, descoperi relativ repede că galeriștii se comportă ca niște părinți. Artiștii lor sunt cei mai buni, au cel mai mare potențial, toți vor spune același lucru într-o formă sau alta; și într-un fel e firesc să fie așa, e normal să lucrezi cu oameni în al căror potențial ai maximă încredere. Dar asta poate fi derutant, ba chiar intimidant pentru cineva care nu cunoaște zona, mai ales în perioada asta în care reperele estetice au dispărut demult, valoarea e dată de multe ori de numele artistului și așa mai departe. E greu să ajungi să dezvolți un organ, o intuiție, mai bine zis, care să funcționeze la perfecție. Dar ce poți să faci este să pornești de la tine. Pentru că până la urmă, colecția ajunge să fie oglinda celui care o clădește și asta e partea frumoasă, partea care ține de creația celui care colecționează. Chiar e un fel de creație, felul în care aduni, selecția pe care o faci, felul în care pui în dialog niște lucrări, moștenirea pe care o lași, în ultimă instanță, ține de această dimensiune creativă a omului.

Cred că a fi colecționar înseamnă mai mult decât a achiziționa, pur și simplu, lucrări de artă. Înseamnă a fi prezent și activ în mod constant în zona asta. E aproape un stil de viață. Înseamnă să aduci o schimbare într-o generație de artiști sau chiar mai multe. Practic, construiești o bucată de istorie, istoria care se consumă la timpul tău prezent, în perioada în care te afli aici, și ajungi să funcționezi ca element de schimbare a unor destine culturale, fie la nivel individual, dacă vorbim de investirea într-un artist și în promovarea lui, fie la un nivel mai larg, când ajungi să modifici parcursul unei întregi generații. Cred că practica asta, a colecționării, ca și cea mecenatului, nu are o tradiție reală în România. Pe segmentele de artă modernă și clasică există unele reminiscențe – sunt colecții moștenite sau care se încheagă acum, în virtutea unor valori care țin de fondul cultural al oamenilor respectivi. Dar, dacă stai să te gândești, în cazurile acestea e vorba de o valoare fixă, practic, pe care nu ai unde s-o duci mai departe de atât. Pe când arta contemporană e vie, iar granițele sunt aproape inexistente. Mi-ar plăcea ca oamenii de aici să colecționeze nu numai de la artiști români, ci să vadă scena largă, să descopere diverse zone. 

În timp, cred că cei care încep să achiziționeze acum artă contemporană vor începe să intuiască, să simtă că e vorba de ceva mai mult decât o simplă investiție. E adevărat că aici discutăm despre o zonă în care produsul achiziționat nu are o utilitate strictă și clar definită. De aceea, nu există un parcurs care să țină de orizontalitatea actului (cumpăr o geantă pentru că trebuie să pierd lucruri mici și multe în ea), ci mai degrabă de verticalitate, da, pentru că în momentul în care cumperi o lucrare de artă îți schimbi statutul, are loc o modificare – pe care o conștientizezi sau nu – în primul rând în forul tău interior și apoi, raportat la ceilalți, în plan social.

Cum ți-ai construit micul portofoliu de artiști foarte interesant pentru un căutător de pictură? Nu sunt artiști neștiuți, ci dimpotrivă. Hai să lămurim această formulă deschisă de lucru și colaborare cu alte galerii. Și artiștii pot fi reprezentați exclusiv de o galerie sau schimbul e benefic din moment ce artiștilor le oferă deschidere?

Da, e un portofoliu mic și nici nu vrem să fie altfel. În momentul în care îmi asum că mă ocup de cariera unui artist, atunci vreau să și bifez ceea ce promit. Pentru asta, sigur, trebuie să-ți știi limitele. Vom lucra cu trei, maxim patru artiști din România, ca reprezentare, dar, sigur, vom avea și colaborări. Roman Tolici, Tara Von Neudorf și Andrei Gamarț sunt cei trei pe care îi reprezentăm în momentul de față, iar George Anghelescu și Ștefan Ungureanu sunt artiști cu care lucrăm în regim de colaborare. Deocamdată, ei rămân cu expoziții personale la H’art.

Acum, povestea asta cu reprezentarea în exclusivitate e un mare mit în România, în opinia mea. În primul rând, e vorba de capacitatea de susținere oferită de galerie artiștilor și de felul în care se lucrează de ambele părți. Eu nu pot să forțez un artist să fie reprezentat exclusiv de galeria mea, pentru că artiștii nu sunt angajații (în sensul tradițional) unei galerii – de fapt, lucrurile stau puțin invers. Nu există contracte de exclusivitate semnate și mi se pare firesc să nu vrei să semnezi exclusivitate cu cineva atât timp cât, dacă privești scena noastră, există dureros de puține galerii care să te ducă, profesional vorbind, la un nivel de la care să nu mai ai nevoie de altceva. Roman Tolici a expus și la H’art, și la Jecza, și la Zorzini, și la Ross + Ross în Germania. Tara von Neudorf a lucrat aproape un deceniu cu Diana Dochia, a avut colaborări și cu H’art, anul trecut a expus la Triumph Gallery, în Moscova. Andrei Gamarț a lucrat cu Zorzini în România.

Sunt artiști care au ajuns deja la o maturitate artistică și au avut suficiente expoziții local, și e timpul să fie văzuti și de alții. Cam asta ne propunem să facem: să-i expunem internațional, să le creăm o piață pe care apoi s-o consolidăm.

Internațional, mai clar, ce înseamnă și cum arată, în linii mari, planul?

Colaborări cu alte galerii, creearea acestei platforme de colaborare cu profesioniști veniți din zona internațională, participarea la câteva târguri și, în măsura în care va fi posibil, expunerea artiștilor cu care lucrăm în instituții, muzee și centre de artă contemporană. Spre exemplu, avem acum un proiect în desfășurare, un catalog retrospectiv al lui Roman Tolici, al cărui text a fost scris de Pascal Bruckner. Am vrut să duc mai departe cumva ideea din Dublă Expunere, dar cu un scriitor internațional. Mi se pare foarte interesantă crearea acestor platforme pe care se pot întâlni creatori din zone diferite și faptul că prin tipul acesta de demers pot evita limbajul extrem de elitist uneori din zona curatorială. Va fi un catalog bilingv, susținut de o expoziție retrospectivă care, după cum se configurează, va avea loc în București și apoi în Paris, în ambele orașe fiind găzduită de un muzeu și de un centru de artă contemporană.

Am deschis Mobius pe 8 octombrie. Am avut două evenimente private înainte de deschiderea oficială în care, practic, am expus lucrări ale celor cinci artiști cu care lucrăm, am făcut o proiecție de film cu interviuri luate colecționarilor și iubitorilor de artă care sunt familiarizați cu zona aceasta și le-am vorbit oamenilor despre fenomenul de artă contemporană la modul cel mai prietenos cu putință. Le-am facilitat apropierea de artă. Au fost invitați oameni puțin sau deloc familiarizați cu fenomenul de artă contemporană, iar reacțiile au fost dintre cele mai bune. Personal, cred că trebuie găsită o modalitate de a comunica niște lucruri care țin de sensibilitate și finețe. Să ne scuturăm puțin de elitism, să lăsăm etichetele care îngrădesc. De artă te apropii și îți asumi faptul că este o apropiere personală, o experiență subiectivă, nu trebuie să bifezi niște teorii, nu trebuie să demonstrezi nimic. Poți să emiți păreri, să ai opiniile tale care să nu fie în acord cu ale altora, dar în ultimă instanță e un demers personal. Despre asta a fost vorba în aceste evenimente, care au avut loc în a doua jumătate a lunii septembrie, înainte de deschiderea oficială a galeriei Mobius.

Dă-ne câteva detalii despre pregătirile expoziției. Și, desigur, cum a fost văzut vernisajul?

Vernisajul a fost foarte tare, mă așteptam să fie așa – cred că toate deschiderile de galerie sunt spectaculoase. E vorba de energia și potențialul unui nou început, efervesecența pe care o generează un moment de genul ăsta, dar și de curiozitatea oamenilor. Deși la drept vorbind, cred sincer că oamenii au venit mai mult ca să vadă lucrările lui Roman Tolici. Am avut cam 7-800 de vizitatori, de toate felurile, mulți dintre ei tineri, ceea ce e un semnal bun. L-am avut invitat pe Simon Hewitt, care a curatoriat această expoziție. Simon a venit la București undeva prin august, a văzut lucrările, a stat de vorbă cu Roman, mi-a cerut o zi două de gândire fiindcă avea agenda extrem de încărcată în toamnă, și apoi a spus, da, ok, vreau să curatoriez expoziția lui Roman, e o serie extrem de puternică, îmi place, vin înapoi în România. Cam așa au decurs lucrurile. Am rămas în legătură și vom colabora în continuare. Simon Hewitt trăiește și lucrează în Elveția, este pasionat de arta din Europa de Est, este foarte interesat de felul în care evoluează piața în zona asta. De altfel, el e analist al pieței de artă contemporană, ceea ce la noi nu prea se practică. E fascinat de faptul că în Europa de Est se face încă artă la modul acela asumat, care depășește zona conceptuală. Discutam la un moment dat cu el despre felul în care e percepută scena de artă contemporană est-europeană, faptul că în perimetrul acesta nu există un târg de artă contemporană suficient de puternic (cel mai apropiat târg este cel de la Viena), nu există o galerie, sau un loc recunoscut internațional pe care colecționarii din Vest să îl aibă în minte, fixat ca reper, atunci când vor să facă achiziții de aici. Sunt piețe mici, sfărâmițate, și singura șansă ar fi coagularea acestora într-una singură, să avem UN târg mare și câteva spații care să arate mai clar cum stau lucrurile. Iar percepția celor din Vest despre această zonă este destul de vagă – se știe că aici se face artă foarte bună, dar foarte ieftină. Însă altceva nu prea se știe și asta pentru că avem deficiențe grave la capitolul promovare și expunere. Dacă te uiți la ce se întâmplă în media, câtă implicare și cât interes manifestă oamenii care lucrează în acest domeniu pentru arta contemporană, pentru fenomenul cultural în general, îți dai seama că situația e destul de tristă – avem prea puțini critici de artă, prea puțini jurnaliști interesați sincer de evenimentele organizate, prea puțină expunere. 

Cum a fost colaborarea cu Roman, apoi spațiul și contextul dat?

A fost o mică provocare pentru el, în primul rând spațiul nostru nu e unul clasic, știi genul cutie albă, cu patru pereți. Nu e un spațiu mare, dar este un spațiu deschis, nu avem camere, avem în schimb tot felul de unghiuri. În același timp, lucrările din seria SIMVLACRVM sunt extrem de diferite ca dimensiuni. A fost o provocare să le panoteze și să găsească locul fiecăreia, dar la final am fost foarte mulțumiți de rezultat. Au fost și niște mici divergențe la un moment dat, din cauza uneia dintre lucrări pe care voia să o panoteze mai avangardist, dar nu a funcționat. S-a jucat cu luminile, mă rog, a avut toată libertatea, el și Roman au dialogat foarte mult și cred că rezultatul este unul foarte bun.

Descoperi titlurile cu mult după ce vezi lucrările. Iar titlurile sunt ca niște declarații emoționale.

Au fost oameni care mi-au spus că au văzut două expoziții, una înainte de titluri și alta, după ce au văzut titlurile. Titlurile au fost alese împreună cu curatorul, dar Roman a venit cu ideea să le fixăm pe perete așa cum sunt acum. Titlurile în sine sunt o combinație între sugestiile curatorului și ideile lui Roman. Titlul expoziției a fost dat de Roman, dinainte de apariția lui Simon pe scenă. Oricum lui i-a plăcut ideea foarte mult. Practic se leagă de ideea din spatele seriei, anume că trăim într-o lume a simulacrului, a copiilor, care ajung repere, realități. Și toate aceste negații sunt de fapt și interogări ale lui Roman asupra felului în care ne definim anumite concepte de bază. 

De exemplu, în There Is No Past, căluțul reprezentat în lucrare e ultima jucărie din copilăria lui Roman, pe care de altfel o are și acum. Îmi povestea cum, la un moment dat, întorcându-se de la școală, a văzut un grup de copii care se jucau cu niște obiecte foarte familiare. Și când a ajuns acasă a descoperit că maică-sa îi dăduse toate jucăriile copiilor din sat. Îi mai rămăsese doar căluțul cel verde, care trei decenii mai târziu a poposit pe pânza în care artistul pune sub semnul întrebării autenticitatea trecutului. Sau în There Is No Sign e reprezentată armata Omului în care sunt prezente cam toate steagurile din acest moment de pe glob, ca o alegorie a lumii contemporane, a umanității. O armată de simboluri și nicio prezență umană vizibilă. Ne ascundem în spatele simbolurilor. Iar turnul infernal, There Is No Hope, este o pânză începută în 2013 și finalizată în 2014, în care apar peste 600 de camere, fără uși, fără ferestre, reprezentări ale unor existențe care se consumă în ascuns, devorate inexorabil de timp, așa cum se întâmplă și în realitate. Este o serie destul de diferită față de ce a făcut Roman Tolici până acum, foarte puternică vizual, care se situează undeva la granița dintre hiper-realism și suprarealism.  

Cum ați ales numele Mobius?

Căutam un nume, evident. Nu am vrut să mergem pe schema arhi-utilizată în care numele nostru să devină numele galeriei, pentru că în galeria Mobius nu e vorba despre galeriști, ci despre artiști și despre artă, în primul rând. Pe asta am vrea să punem accentul, pe lucrarea de artă, nu pe numele cuiva. Mai ales că acum s-a ajuns cumva să se cumpere numele, mai degrabă decât produsul artistic. Am făcut o listă de nume, am supus la vot. Mobius a sunat bine pentru toată lumea. Ca variantă mai aveam Cobalt, care mie mi-a plăcut foarte mult, de fapt mă obsedează cuvântul ăsta. Dar a rămas Mobius. Iar simbolistica din spatele primei expoziții pe care o găzduim e complet întâmplătoare. Roman avea seria în lucru din 2013, poate că undeva, subliminal, ne-am inspirat din asta.

Luând în calcul realitatea în care suntem, în care se vinde greu și rar, care atrage și alte boli, ca  vânzarea direct din atelier sau fluctuațiile conjuncturale de preț. Ce ar putea sau ce ar trebui să nu mai facă artistul sau galerie pentru a regla o astfel de situație?

E ușor de dat sfaturi… Referitor la artiști, lucrurile pot sta uneori destul de grav și pot să înțeleg acele momente în care artiștii vând din atelier. Dar, cred că, dacă vinzi și din atelier, e important să păstrezi aceleași prețuri pe care le ai în galerii. Altfel, e auto-sabotare. E lipsă de respect față de propria ta muncă și față de cei care te creditează. În rest, nu știu… artiștii ar trebui să nu-și piardă propriul demers și propria căutare. Iar o galerie poate conta foarte mult în susținerea demersului unui artist și cred că trebuie înțeles acest aspect, faptul că galeria muncește pentru artist, și nu artistul pentru galerie. E o nuanță care trebuie bine înțeleasă.

Iar între galerii ar trebui să existe o mai bună comunicare. Dacă suntem cinci și dacă toți avem vernisaj în aceeași seară, s-ar putea să fie o problemă. În rest, nu cred că sunt în măsură să spun ce să facă sau ce să nu facă o galerie, pentru că fiecare face atât cât poate, cu resursele pe care le are, financiare, logistice, care țin de know-how. Dar, sigur, la nivel de comunicare lucrurile se pot întotdeauna îmbunătăți.

Mai e vorba și de asumare. În momentul în care reprezinți și lucrezi cu un artist, mai ales pe fondul acesta de lipsă de repere de care vorbeam, oamenii trebuie să știe că dacă vin la tine și le recomanzi un artist, la rândul tău, îți asumi misiunea asta de a lucra pentru artist, de a investi în cariera lui. Funcționezi ca o garanție și pentru cel care achiziționează lucrările acelui artist, fie că este investitor sau colecționar, și pentru artist. Dacă doi ani de zile promovezi un singur artist și doi ani mai târziu îl lași baltă, lucrurile nu arată prea bine, din orice unghi ai privi. Aici trebuie lucrat puțin, la relația cu artistul și la felul în care galeristul își face datoria. Fiecare artist din galerie ar trebui să beneficieze de o strategie din partea galeriei. Ce face acest om?  Unde pot eu să merg cu el? Unde pot să-l duc?  În ce punct se află și unde ar putea să fie peste 3 ani, peste 5 ani? Și dacă nu am răspunsuri să-mi dau, atunci ori am o problemă, ori chiar nu am ce face pentru el. Dacă tu ca galerist alegi să nu îți pui întrebări de genul ăsta, riști să te trezești într-o galerie goală. Iar o galerie fără artiști nu există. Pe când Artistul – și aici mă refer la cei asumați ca atare, cei care se lasă consumați de acest destin, pentru că e vorba mai degrabă de un destin, decât de o alegere profesională – Artistul rămâne Artist și cu, și fără galerie în spate.   

Ce urmează după SIMVLACRVM? 

Urmează o personală cu Tara von Neudorf, apoi, din ianuarie, o primă ediție a Trilogiei Mobius. Trilogia e un alt proiect al galeriei, va fi o ediție de iarnă și una de vară și va funcționa ca un open call pentru artiști emergenți. Este direcționat mai mult în afara granițelor, avem practic o temă pe care o stabilim cu un prim artist invitat, apoi acesta are libertatea de a-și alege un artist care să completeze povestea, iar acesta îl va alege pe cel de-al treilea. Ca într-un domino, doar că în loc să cadă piesele, se combină. Din cauza asta artiștii vor juca puțin și rol de curatori. Sigur, expoziția în sine va avea un curator principal, din România, care va ghida totul. Mai departe, vom avea, în primăvară, o expoziție cu George Anghelescu și Ștefan Ungureanu  și apoi cu Andrei Gamarț. Lunar vom avea întâlniri cu publicul, iar la finalul anului, undeva prin iunie, vom avea ediția de vară a Trilogiei.
Cam despre asta e vorba, despre ce descoperim împreună prin artă - arta ca formă de autocunoaștere, dar și ca modalitate de exprimare a frumuseții acestei lumi, cu toate atrocitățile și sublimul ei.

Mulțumim, Roxana, pentru toate aceste detalii și pentru timpul acordat. 

Și eu la fel – mulțumesc, Unrest/Bucharest. Vă aștept să reveniți la Mobius.

©unrest2015