Gigantomahii. NICOLAE COMĂNESCU, via Düsseldorf

 


Nu e o răutate gratuită afirmația că după anii 2000 pictura de spirit avangardist bucureșteană parcă mai mult doarme și visează decât creează. Iar această afirmație aparent radicală stă pe buzele multora dintre cei care au capacitatea de a percepe în ansamblu evoluția picturii din ultimii 15 ani. Mereu trebuie amintit că în acei ani 2000, pentru prima dată în 60 de ani, pictura s-a eliberat pentru un timp și a fost instrumentată în termeni moderniști, de avangardă, ca act eliberator, reactiv la contextul politic, social și cultural al acelui timp. După anii 2005 - 2008, odată cu succesul internațional al realismelor post-socialiste, lucrurile parcă s-au întors în timp. Frământările de profunzime s-au potolit și noua pictură a fost condusă către reprezentare și reproducere de maestru a unor realități artificializate, capitaliste, nostalgice, fie hiper, fie foto, fie liric, împrumutând maniere și concepții via google din occident. Mai aproape de noi, din 2010 până astăzi, vedem din ce în ce mai puține abordări autonome, libere și reactive care să lucreze cu o mentalitate modernistă a relației artist-mediul picturii, cu un conținut avangardist, iar lucrurile tind să se omogenizeze și să urmeze direcții generate de piață, târguri și comerțul de artă, mai puțin de idealuri ca libertatea sau adevărul sau alinierea dintre minte, inimă și mână. Această introducere este necesară ori de câte ori avem de încadrat pictura produsă în prezent de către acei câțiva artiști despre care auzim încă din anii 2000 și care pot fi numiți fără a eticheta primii artiști liberi și eliberați de după ’89. Iar noutățile semnficative din pictura de astăzi vin tot de la aceștia și mai puțin de la cei tineri, așa cum ar fi fost de așteptat. Tinerii de astăzi par îmbătrâniți devreme și cresc într-o cultură în care adevărul ultimilor 25 de ani a fost îngropat odată cu Ceașcă. 

Nicolae Comănescu este unul dintre cei câțiva „eliberați” la care putem regăsi imprimate adânc elemente mult mai crude și mai dure decât au fost atinse de către realismul tânăr, elemente care nu vin din cărți sau cenacluri, ci din viață și dintr-un timp în care violența, agresivitatea, extremismul ideologic erau noile concepte adminstrate intravenos în anii 2000. Să ne reamintim că acel an al apocalipsei creștinilor dar și al IT-iștilor a început cu realegerea unui președinte auto-inventat la primele alegeri libere din ’90. Așa că, pentru cine gândea și simțea, negarea și rezistența nu erau opțiuni, ci condiții necesare de supraviețuire. În acești termeni, Nicolae Comănescu nu neagă și distruge, ci el însuși, ca mulți dintrei cei de aceeași varstă, este instrumentul negării din acel timp și al acelei societăți. Iar acest tip de nihilism transferat în estetica plastică modernistă de spirit avangardist, capătă conotațiile unui act reparator cultural și social, devine o formă de spălare de minciună, de recuperare a sinelui și de regăsire a identității.

Dacă pe atunci negarea te scotea din mulțime și părea un act mai mult eroic - datorită fricii vii a celor din jur, sub ce formă, oare, e percepută negarea în prezentul în care corporațiile au învins, iar clasa de mijloc e ascultătoare și cuminte, iar consumerismul s-a instalat în fondul comportamental al tuturor? Tot în acest prezent e la moda și optimismul, zâmbetul pe buze, politețea oportunistă. Cel care își permite să ridice pumnul sau vocea și să nege, primește o etichetă deja pregatită - hater, extremist. Astăzi negarea e patologie și nu o formă intelectuală de chestionare, de critică ori de analiză. Negarea te trimite la psihiatrie, nu la filozofie. 

comanescu 2014-279301.JPG

Noutățile lui Comănescu din rezidența de la Dusseldorf primite la redacția UNREST prin bunăvoința domnului Dan Popescu, H’Art, prezintă un Comănescu eliberat de subiect și concentrat mai mult pe relațiile violente din interiorul mediului picturii. Desigur, niciodată Comănescu nu a tratat sensibil sau îngrijit pictura însă, în această serie, ies la suprafață acțiuni ale unor interese formaliste epurate de descrieri, guvernate de estetica petelor, a formelor și fluidității pastei. Violența se mută între relațiile formelor și figurilor. Nu există figură sau linie sau tușă definită, ci doar dripping și pete și pastă montate gestual, liber. Cromatic și tematic e același Comănescu, însă prospețimea are loc la un nivel al profunzimii și subtilității estetice. Scene de violență urbană și conflict uman, dar nedescrise și povestite, ci sugerate și articulate prin conținutul plastic, în violența de pe suprafața pânzei, topite toate într-un dripping continuu. Înjurătura nu mai este scrisă peste pictură, ci a devenit pictură. Subiectul nu mai e un singur personaj iconic, ci un personaj colectiv; cadrul urban dur e o pată difuză de fond. Figurile rămân deschise. 

În acești termeni se poate vorbi despre o falie nouă de explorare deschisă de Comănescu. O tensiune poate mai puternică și mai purificată atinsă prin simplificarea informațiilor și detaliilor descriptive și prin punerea în valoare a unei sensibilități proprii, redefinite. O aliniere echilibrantă între conținutul uman emoțional, rotunjit și împăcat, și conținutul plastic în sine, brutal și dur. Gestul, expresia și concepția sunt în echilibru, sunt conținute. Cercetările acumulate până acum par concentrate în sinteze nonfigurative, jucate în tușe neo-expresioniste, anulând cheile narative, inducând pretexte de reflexie. Acalmia aceasta oferă posibilitatea de a privi parcă o scenă de lupte de stradă în slow-motion, într-un timp dilatat, ochiul fiind furat de fiecare detaliu al suprafeței. 

comanescu 2014-279290.JPG

Dacă până acum subiectele agresau, acum suntem invitați la o formă de reflectare asupra unei estetici a violenței și agresivității umane interioare. Lucru care poate fi legat cu faptul că în acei ani de ieșire la suprafață unul dintre primele impulsuri a fost acela de recuperare a umanității și a naturii umane, complet tabuizate în dictatura dinainte de ’89. Trebuiau redobândite comportamente antropologice elementare ca ritul, ierarhia, delimitarea teritoriului, disocierea de celălalt și comuniunea cu celălalt. Dacă atunci jocul era violență prin subiect, astăzi violența este dozată intrinsec, conceptual, la nivelul relaționării dintre petele pseudo-figurative topite în dripping. 

Aceste gigantomahii postemoderniste violente cromatic au și o aură monumentală, contemplativă. O luptă mitică între zeii de rând și giganții forțelor de ordine. De altfel, imagine iconică pentru cultura pop globală, imagine simbol care surprinde granița dintre adevărul uman și cel fabricat, al puterii.

©unrest2015


Gigantomachies. Nicolae Comănescu via Dusseldorf.

It's not necessarily mean to say that, after the 2000s the avant-gardist spirit of painting in Bucharest has been sleeping and dreaming rather than creating. And this apparently radical statement is on the lips of many of those who have the ability to perceive the evolution of painting during the last 15 years in its entirety. We must always remember that it was in those years 2000 that, for the first time in 60 years, painting was freed for a while and was orchestrated in modernist, avant-garde terms, as a liberating act, reactive to the political, social and cultural context of those times. After 2005-2008, along with the international acclaim of post-socialist realisms, things seemed to regress in time. The in-depth concerns settled and the new painting was led towards representation and master reproduction of artificialised, capitalist, nostalgic realities, either hyper, photo or lyrical, borrowing ways and ideas from the West via Google. Closer to our times, from 2010 onwards, we notice fewer and fewer autonomous, free and reactive approaches, the kinds that work with a modernist outlook on the artist-painting medium relation, with an avant-garde style content, and things tend to become more homogenized and to follow a path dictated by market, fairs and art commerce rather than by ideals such as freedom, truth or the alignment of mind, heart and hand. This introduction is necessary whenever one needs to identify the painting created nowadays by those few artists we’ve been hearing of since the 2000s and who, without labeling, can be called the first artists free and freed after ’89. And it’s these artists, rather than the younger ones we would’ve expected, that produce the significant novelties of today’s painting. Today’s young artists seem old before their time and grow up in a culture where the truth of the last 25 years was buried along with Ceaușescu. 

Nicolae Comănescu is one of those few “freed” artists in whose work we can find deeply seeded elements much tougher and rougher than the ones touched on by the young realism, elements that do not stem from books or literary circles, but from life and from a time when violence, aggressiveness and ideological extremism were the new concepts injected in the 2000s. Let us remember that the year of Christian and IT apocalypse began with the reelection of a president self-invented at the first free elections in ’90. Therefore, for those who thought and felt, denial and resistance were not options, but means of survival. In these terms, Nicolae Comănescu does not negate and destroy, but is himself, like many his age, the instrument of denial in those times and in that society. This type of nihilism, once transferred into the avant-garde style modernist plastic aesthetics, is enriched with the overtones of an act of cultural and social repair and becomes a way of washing away the lies, of reclaiming the self and retrieving one’s identity. 
If in those times denial made you stand out and seemed a rather heroic act – due to the vivid fear of those around -, in what way could denial be perceived now, in a time when corporations have won, the middle class is docile and quiet, and consumerism is deeply rooted in everyone’s behavior? It is also a time when optimism, smiles and opportunistic courtesy are fashionable. Those who dare to raise their fists or voice and deny get labeled as haters, extremists. Nowadays, denial is a pathology, not an intellectual approach to questioning, criticism or analysis. Denial sends you to psychiatry, not to philosophy. 

Comănescu’s novelties from his Dusseldorf residency that the UNREST editorial office received with the help of Mr. Dan Popescu, from H’Art, reveal an artist freed from the subject and focused more on the violent relations from within the medium of painting. Of course, Comănescu never approached painting in a sensitive or snug manner. However, in this series, one can see surface actions of formalist interests purified of descriptions, governed by the aesthetic of spots, shapes and the fluidity of paste. Violence is relocated in the relation of forms and figures. There are no clearly defined figures, lines or strokes, just dripping and spots and paste fit together gestually, freely. From a chromatic and thematic point of view, we see the same Comănescu, but the novelty resides in a level of depth and aesthetic subtlety. Rather than being described or told, scenes of urban violence and human conflict are hinted at and articulated through plastic content, in the violence on the canvas, all molten in a continuous dripping. Curse words are no longer written on the painting, but have become the painting itself. The subject is no longer a single, iconic character, but a collective character; the harsh urban environment is only a diffuse background spot. Figures remain open. 

It’s under these terms that we can talk about a new fault of exploration that Comănescu has uncovered. A tension maybe stronger and more purified that is reached by simplifying information and descriptive details and putting forward one’s own redefined sensitivity. A balanced alignment between the human emotional content, well rounded and appeased, and the plastic content itself, brutal and rough. Gesture, expression and conception are in balance, contained.  The explorations so far seem focused on nonfigurative designs, played out in expressionistic strokes, canceling the narrative keys and leading to reflection. This calm state gives one the opportunity to see what seems like a street fight scene in slow motion, in a diluted time, captivating the eye with every detail of the surface.  

If until now the subjects were aggressive, we are now welcome to a way of reflecting on an aesthetic of violence and interior human aggressiveness which can be tied to the fact that, in those first years of surfacing, one of the main urges was to recover the humanity and human nature that were completely tabu in the pre-89 dictatorship. One needed to regain basic anthropological behaviors such as rite, hierarchy, territorial limits, the dissociation from and communion with others. Then, the game was violence through subject. Now, violence is intrinsically, conceptually dosed in the relation between pseudo-figurative spots molten in dripping.  

These postmodernist, chromatically violent Gigantomachies also have a monumental, contemplative aura. A mythical fight between common gods and the giants of law enforcement. An otherwise iconic image for the global pop culture, a symbol that reveals the line between the human truth and the fabricated one of power. 


 

”I CAN SEE NO REVOLUTION” NICOLAE COMĂNESCU

Galerie Petra Nostheide-Eÿcke, Dusseldorf, 2014.

Photo credits: Galerie Petra Nostheide-Eÿcke