TRIBURILE LUI COMĂNESCU


Comănescu nu e pentru fete mari și nici pentru băieți ambigui și fini. Primul contact dintre Comă și Unrest a produs apelativul „dobitocule!”. Pe parcurs, după 4 sticle de cidru de pere și după câteva pahare de vișinată dintr-un vișin care nu mai există, „dobitoc” s-a schimbat în „prieten”. În spatele agresivității verbale și a nervozității aparente stau, de fapt, sensibilități, curiozități și finețuri de altă natură. Pornind de la această întâmplare, Unrest încearcă să scaneze tocmai falia și legătura dintre cele două tipuri de conținuturi opuse. 

În același timp, efortul este de a scoate la suprafață informații și conexiuni cât mai puțin cercetate în alte prezentări și interviuri și de a repoziționa acest caracter față de prezent, nu față de ceea ce a fost și cunoaștem. Un conținut clasic ascuns în porniri anarhice și agresive. Un construct de factură neo-avangardistă, mai ales la început, cu o pictură îmbrăcată în intervenție și performance social-politic, iar în prezent, în ultimii 4 ani, concentrat pe un construct simplificat tematic, recercetând limitele mediului picturii cu o altfel de nervozitate. 

Propunerea este de a privi tocmai relația dintre jumătatea „nervoasă” și anarhistă a activistului revoltat și jumătatea vraciului-pictor care desenează wampum-uri, termoizolează totemuri și pictează pe pereți. 

26.05.2015


Cum a evoluat sau cum a involuat identitatea unui prim activist al unei ere analog în care nu exista crowd sau like, galerii, târg de artă sau case de licitații și cum sunt percepute schimbările acestor ani în care revoluția e o modă, anarhismul e un trend, avangarda e în domenii colaterale artei iar oricine vrea, poate fi artist. Cum era să negi și să te afirmi în anii 2000 și cum e în prezent?

E și nu e negare. Mai târziu mi s-a lipit o frază în minte, văzând cum alții “citesc” cărți, expoziții sau experiențe ca să cunoască, o frază a lui Gelu Naum din Zenobia: „…eu nu citesc ca să cunosc, eu citesc ca să recunosc”. E un ceva acolo în fundul lumii care există și care se suprapune peste lucruri, iar când nu se suprapune mă enervez. Ca în jocul plăcilor tectonice. Dar pot spune că urăsc și că iubesc, în același timp, la fel. 

Am fost întrebat într-un interviu cu cineva „de ce pictez?” și am răspuns „din ură”. Dar nu e ură, am mințit. Și totuși „de ce pictez?”. Ca să scap de pictură și ca să pot merge mai departe. Sau altă întrebare a fost „Ce lovești în privitor?”. Si eu am raspuns “Nimic, nu mă interesează”. Dar nu e tocmai adevărat. Placa aceea tectonică tinde să iasă la suprafață indiferent de privitor. Cam asta e și cu negarea. Poți să-i spui și că e afirmare, în același timp. Privind contextual pare negare. Privind și mai de sus, dacă vedeai ce se întâmpla în jurul Rostopasca, noi de fapt negam negarea. Ce adevăr am scos eu sau noi la suprafață atunci nu știu, nu am pretenția asta, sunt un om obișnuit din Berceni. Dar o iritare se simțea.

Ar fi interesant să înțelegem mai bine contextul acelui timp și trăirile tale, așa cum le poți revedea azi. 

În acel timp era extrem de simplu să fii perceput ca revoluționar sau ca activist pentru că deși atmosfera era foarta urâtă, avea doi vectori. Era ușor să te remarci pentru că nu era reacțiune, ci niște găști placide, chiar dacă cei din jurul platformei Soros erau febrili, rezultatele lor erau placide, neconstructive, cuminți. Nu vreau să le fac lor critică de artă aici, ci vreau să realizez ce îmi cladeau mie în suflet și nu-mi clădeau nimic. Ori eram eu prost și nu înțelegeam nimic, ori pur și simplu mă enervau. Dar țin minte că mă irita și îmi placea că apăreau găști noi și că ofereau o variantă la praful bătrânesco-securisto-uapist care, până la urmă, tot o organizație cu o bază corporatistă creau. Bifau din vârful buzelor. Și, pe cealaltă parte, erau pictorii evlavioși care construiau neobizantinismul de pe planeta Naboo. 

Pot spune și despre prezent că se întâmplă același lucru. În continuare vezi cum ia un avânt extraordinar cultura confuziei ba între establishment și emergent, ba între moral(e) și motivații, între poziții și lipsa de poziții. În continuare nu vreau să fac o critică, ci mai mult vreau să-mi explic mie de ce continui eu seara să fiu nervos. 

Cum sunt astăzi nervii, de unde mai vin și către ce se mai îndreaptă. „Bătrânii” nu au fost mântuiți de arta lor, iar noii tineri fac ce se face.

…tot de la politică, de la artă. Dar deja situația politică e clară și nu mă mai poate enerva. E gata, suntem undeva în mijlocul lui nicăieri. Râdeam cu un prieten cu care mă gândeam să ne retragem cu mitraliera în pădurile din Fagaraș, dar astăzi nu mai sunt păduri. Până la urmă, decât să mă retrag în Făgăraș, mai bine mă retrag în Alpi și îmi văd de treabă. 

Ai vrut să pleci din țară, cum ai administrat treaba asta ?

Tot timpul am vrut să emigrez. Dinainte de facultate și până acum, cred că odată la un an, doi îmi pun foarte serios problema. Îmi imaginez cum plec în șlapi din Berceni, ca badea Cârțan, chiar și dacă o fi să fie când voi avea 80 de ani. Dar nu a fost încă să fie, mereu mi-am propus dar nu am dus-o până la capăt. Sunt obișnuit să văd dincolo de aparențe și nu mor de fericire nici acolo. Emigrarea asta cu motivație strict economică nu mă satisface deloc, chiar dacă aș face-o și pe asta. Nu e destul. Cred că a fost și multă lene și frică și lipsa unei motivații mai adânci. 

Vorbeam cu un amic că, după ce te întorci din Italia sau din Elveția în România, e nasol. Dar că în trei zile te obisnuiești. Ca o voluptate de a te simți rău și de a suferi. Poate tocmai voluptatea asta mă ține aici. Aș fi de acord mai degrabă cu implicarea socială la un nivel radical și cu schimbarea aici. Mi se pare de neacceptat emigrarea ca scăpare, ca fugă. Am fi avut o șansă să luptăm un pic și să ne facem țara noastră. În orice emigrare exista ratarea asta, nu am mai putut să lupt să-mi fac țara mea.

Probabil că nervii de aici te-au ținut în țară. Pe pânză ești „foarte” din acest context.

Am avut o serie lungă de lucrări unde apăreau texte cu „Trebuie să plec”. Tot la un amic am auzit, după revoluție, după ce ne-a dat FSN-ul să înghițim acel rahat, că noi nu avem cum să ne îndreptăm pentru că suntem datori cu un razboi civil pentru ceea ce ne-au făcut. Și nu o să-l avem, ci o să-l consumăm încet. Un război civil de catifea care va dura mult mai mult decât cel real.

Venind din Belgrad, după bombardamentul american, Perjovschi spunea că Bucureștiul arată tot ca după un bombardament. Mi-am dat seama că într-un fel noi ducem deja un război civil. Cei care voiam să ne construim țara noastră vs. ei care vor să-și construiască țara lor. Între hoți și nehoți. Vedeai deja că acest război civil a devenit interior, era la fiecare înăuntru. Mulți se mai întreabă cum au reușit cei din Cluj să se unească și să se organizeze, iar sudul nu. Pentru că noi, aici, suntem într-un război civil. Pe asta se așează și pătura de confuzie care vine și crește, ceața cea nouă și binecuvântată care ne ferește de suferința morală. Și e foarte rău pentru cei cu ochelari galbeni care văd prin ceață. Și încep să se enerveze. Sunt atât de puțini încât ai impresia că sunt ca moșii isterici care ies pe balcon și țipă la copii. Aici aș insista. Când mai merg prin Germania și mă întreabă lumea cum e în București, eu asta le răspund. Suntem în război civil. Nu o să vezi obuze, o să vezi cratere, iar asta stă de fapt în țăcăneala oamenilor. 

Războiul acesta interior poate fi și o formă de căutare a identității negând ceea ce nu corespunde și nu doar un act de auto-distrugere. Dacă în 2000 spiritul acesta se putea manifesta în artă, în 2015 o astfel de grupare nu ar mai fi neapărat artistică, ci la limita unei organizații sociale de factură anarhistă, un fel de terorism social-cultural.

Singurul artist pe care l-am remarcat acum 5, 6 ani activând social cu adevărat, intervenind pe stradă la granița asta dintre graffiti și artă, cum e și Miliția Spirituală, era Gabriel Baldovin. Făcuse acele stenciluri „armata e gunoi”. Iar de ziua armatei s-a dus cu o pancartă în fața Casei Armatei, în amiaza mare. L-a luat poliția iar legenda spune că Perjovschi a strâns bani ca să-l scoată sau ceva de genul acesta. El e primul pe care îl știu. Arta cu implicații sociale de aici mai departe ar trebui să înceapă, de la Baldovin, cu finalitate într-un cocktail molotov. Și nu neaparat ca artă, ci ca poziție. 

Nu sunt adeptul unei mișcări conștiente sau să manipulez arta în direcția în care cred că e bine. Nu-mi vine. Aș lăsa-o să se întâmple natural. Când vezi tablourile mele, nu spui neapărat că sunt implicat social. Remarcam distanța asta dintre un instinct revolut și războinic și o nevoie de exprimare în pictură. Față de arta lui Baldovin sau față de cea a Miliției Spirituale pictura e un mediu de o cu totul altă natură. Chris Ofili din Young British Art a reușit să atace cu o lucrare de artă, cu acid. Eu nu aș face asta.

Pe pânzele tale acidul e dripping iar molotovul e înjurătura sau mesajul scris. Propun să privim în perioada până să vii în București, la experiențele primilor tăi nervi și cum au evoluat apoi în studenție și după. Să ne întoarcem în anii facultății pe care nu ai părăsit-o ușor și, mai mult, la acei primi „nervi” de dinainte. 

M-am prins repede că nu prea mă învățau mare lucru profesorii. Eram atent și la ei, chiar dacă aveau impresia că nu mă interesează ce spuneau. Chiar dacă lipseam, întrebam și aflam. În primul rând, cred că aveam un pui de complex de inferioritate facând liceul de mate-fizică față de cei cu liceul de arte. Aveam impresia că îmi lipsesc ani de studiu și eram hotărât să nu pierd timpul, să casc gura la profesor și să-l cred. Nu voiam doar să-l cred, ci și să-l folosesc, să-l halesc și să-mi reduc handicapul pe care credeam că îl am în acei primi trei ani, ’91,’94. Vedeam și impostura, îi prindeam și când scăpau un lucru folositor și învățam foarte mult si de la colegii mei care se pregătiseră fiecare pe nu știu unde, cu te miri cine. Și mai era ceva. Radiația benefică a zidurilor școlii. M-a învățat sau mi-a dat un statut, mi-a dat o radiație care mi-a intrat în oase. Era ceva acolo, nu am înjurat în totalitate Academia de Artă. Îmi dădea si un statut și în primul rând un atelier. Unul dintre motive a fost tocmai să am un atelier al meu, să stau undeva. Să am ce raspunde la întrebarea aia comunistă: „tu ce ești, ce faci?”, dacă m-ar fi prins miliția și m-ar fi întrebat de buletin. Încă mai aveam frica aceea din timpul lui Ceașcă. Din vremea comunismului mi-a rămas treaba asta cum că am o vină și că trebuie sa-mi justific cumva statutul. 

Vina asta vine doar de la comuniști sau o fi efectul culturii în care trăim?

E posibil sa fie imprimată de cultură. Sunt niște abstracțiuni la care mai stau să mă gândesc cum ar fi moartea sau viața de după. Iar despre viața de după, privită creștinește, presupune efort și conștientizare. Suntem putori, fugim de asta. Ce altă vină mai mare să avem?

Apropo de asta, și vorbesc despre vremea de dinaintea venirii mele la București, ai mei făcuseră o prostie. Familia mea avea semn pus de comuniști pentru că tata-mare fusese mare legionar în Argeș și eu nu am știut treaba asta până la niște ani. Dar am simțit mereu un soi de atenție sporită la școală sau între vecini. De exemplu, ne întâlneam cu toții la biserică, în noaptea de înviere, iar la școală profesorii mă ridicau în picioare și mă întrebau ce am căutat acolo? Simțeam plutind mereu o vină. Tocmai de asta tata-mare insista să fiu corect, să am mereu 10, să învăț bine. Eu încercam dar chiar și așa, în clasa a 3-a, mi-am facut un trib de indieni iar când m-au scos în fața careului m-au acuzat că am organizat o mișcare paramilitară. În pauză ne scoteam arcurile și săgețile cu vârf din cuie polizate și trăgeam prin curte. L-au chemat la școală pe tata-mare spunându-i că organizez o mișcare paramilitară. Cei mai bătrâni care știau cine era tata-mare pufneau în ras și își spuneau „uite-l și pe nepotu’ lu Comănescu, tot cu mitraliera în Făgăraș ajunge”. Iar eu eram cu pene și săgeți, citeam tot ce se putea citi în romanește despre incași, azteci și maiași.

Primele desene și sculpturi, câteva mai sunt încă îngropate în gradina de la Pitești, le făceam cu șurubelnița în cărămidă BCA. A fost un moment important când s-au revoltat indienii. Eu eram și șef și vraci iar ei voiau posturi. Celor mai antipatici care voiau să intre în trib le spuneam că nu mai sunt locuri decât la sclavi. În cele din urmă am dat postul de șef și am ținut să fiu vraci. Era datoria mea să fac totemul la care să se roage indienii. Tot în acea vreme îmi amintesc că aveau loc tot felul de concursuri pionierești. Mă știau că desenez bine dar mă țineau în notele 5 și 6 pentru ca nu răspundeam tocmai corect cerințelor lor. Erau teme ca Ziua Păcii, Ziua mamei, Copacul Vietii cu concursuri de desen cu creta pe asfalt. La copacul vieții sau la Ziua Păcii sau la oricare, desenam tot timpul totemuri cu războinici. Făceam un wampum urias întins pe vreo 20 de metri pe asfalt la care se strangeau toți părinții, bunicii și profesorii în jurul desenului și își puneau mâinile în cap. La sfârșit se dădeau și premii iar cei mai buni mergeau la Cântarea României. Niciodată nu am primit vreun premiu. Nu înțelegeam cu ce greșesc, ce aveau cu mine. Eu încercam să fiu cuminte și să fac lucruri bune. Am pătimit rău cu tribul. Am umplut un dosar de declarații vreo jumătate de an, după aceea.

Acasă bunicul mă controla tot timpul. Pe vremea aceea se colecta hârtie, fier sau sticlă spartă și aveam un carnet în care se nota ce și cât se preda. Bunicul tot timpul urmărea carnetul. Trebuia să fiu primul și la asta, să duc cea mai multă hârtie. Sau mă punea să învăț istoria „aia”, dată atunci, la virgulă, voia să o știu pe de rost. Până la 10 noaptea citeam, îmi intra în subconștient. Dar după ce mă chinuiau sa fiu corect și bun la școală, seara se închideau în cameră și ascultau Vocea Americii. M-am prins că există o altă istorie. I-am întrebat la un moment dat „de ce învățăm istoria asta?”. Iar răspunsul era „asta e istoria, așa au scris-o învingătorii”. Pe scurt, taci și înghite. Erau speriați de bombe, bunicul făcuse pârnaie, taică-meu fusese dat afară din facultate de câteva ori. 

Efectul corectării lor se răsfrângea asupra educației tale. Și cu așteptări foarte înalte acasă iar la școală, mereu pus la colț.

Pe linia asta am fost făcut pionier ultimul din clasă. Iar când trebuia sa fiu UTC-ist, nu m-au făcut. Am suferit, voiam să fiu și eu cu ei. Nu înțelegeam ce aveau cu mine… mai făceam un trib, mai făceam o organizație, mai dădeam foc la școală, însă eu voiam să fiu acolo, cu ei. Nu eram golan, nu mă bateam, aveam cravata călcată dar tot nu-mi ieșea. 

În același timp zăcea în tine un vraci care conducea un trib fie imaginar, fie real, indiferent de constrângerile din jur. Să păstrăm firul biografic și să continuăm cu drumul pe care l-ai urmat.

I CAN SEE NO REVOLUTION 2014, Mönchengladbach, Germania

I CAN SEE NO REVOLUTION

2014, Mönchengladbach, Germania

Terminasem liceul de mate-fizică. Aveam un amic care stătea la mine, în gazdă, și care mergea la școala populară de arte din Pitești unde m-am dus de curiozitate și eu. De la acest prieten aflasem că la București intrai din al zecelea an, era o adevărată nenorocire. Inclusiv cei cu pile mari, chiar și cei de 10, tot stăteau la coadă. Mi se părea absolut imposibil. Așa că mă hotărâsem să dau la construcții sau la geologie. Am picat și apoi mi-am amânat armata cu șpagă. Îmi amintesc că în timpul examenului mă uitam pe geam cum se mișcau frunzele în copaci și mă întrebam „ce caut eu aici, ce fac dacă intru?”. Cumva trebuia să plec de acasă, să-mi găsesc statutul de student și apoi să mă gândesc ce fac și cu arta, dar ce fac dacă totuși intru aici și trebuie să mă țin de asta? Cam așa cred că mă picam singur. După frământarile acelea m-am hotarat că vreau să fac armata. Era un soi de autopedepsire, de încercare de a face ce trebuie. Voam să nu mai simt că pierd timpul cu examene și încercări. În tot acel timp desenam dar nu luasem hotărârea să mă jertfesc și să îmi proiectez pe zece ani că dau la Arte, că mă mut la București, că o să lucrez la Casa Poporului. Și erai condiționat să intri în lanțul ăsta pentru că așa te țineau cumva în viață cât timp încercai să intri. Dar încă nu voiam asta. Iar în armată s-au întâmplat doua lucruri importante. 

Am simțit cum am căzut dintr-o dată în viața mea. Am făcut o armă foarte ciudată, la antiterorism, care ținea de infanterie, nu de ministerul de interne. Îmi amintesc că făceam garda și stăteam în acel birou de comandă din care se dădeau telefoane la întâmplare, prin Craiova. Unii agățaseră niște fete și stăteau de vorbă nopți în șir cu ele dar fără să se fi întâlnit vreodată. Eu reușisem să îmi dau întâlnire cu o gașcă de hanbaliste, în parcul din Craiova. După această experiență, întorcându-mă de la întâlnire cu ultimul troleu de noapte care mă scotea în afara Craiovei și apoi urma să mai merg pe jos până la unitate, am simțit cum cad în viața mea. Am simțit cum încep brusc să-mi țiuie urechile. „Ce fac eu, unde mă duc?” Era un sentiment tonic de singuratate iar în acel moment m-am hotărât că voi da la Arte. În acel troleu comunist și prăfuit care mă scotea din oraș. M-am simțit bine și calm că m-am înhămat la viața mea, că mi-am luat locul în pielea mea. 

Al doilea lucru important petrecut în armată a fost atelierul din buncăr. APV-iștii îmi oferiseră niște condiții într-un depozit secret de armament, mi-au mai dat doi bibani să taie lemne și să facă șasiurile pentru pânze iar, la schimb, ei voiau tablouri. Era un atelier de pictură în toată regula, dar și cu tâmplărie și cu tot felul de alte activități, iar eu îmi plăteam autonomia cu acele tablouri. De la început i-am învățat pe APV-iști. Le-am spus că nu fac pepeni pe masă și caprioare pe malul izvorului și să se ducă să ia albume cu Cezane și cu alții, altfel mă întorc cu plăcere înapoi în gardă. Oricum, toți fugeau de gardă, le era frică ca de moarte. Era greu să stai mult timp singur, cu tine, iar cei mai mulți clacau. Dar mie chiar îmi plăcea. Mai aveam puțin și dresam o șopârlă verde, superbă, uriașă, cu un gât albastru turcoaz metalizat. Cu APV-iștii a fost ușor. Ori își luau singuri albume ori îmi dădeau mie bani să le cumpăr, din Craiova. Așa stăteam foarte mult timp la muzeu să mă uit la Țuculescu. Îmi plăcea mult, Țuculescu m-a făcut să-mi zbârnâie ochii dar nu încă și capul. 

Spre sfârșitul armatei treceam pe lângă o coadă la unt, o coadă uriașă. Era un trotuar înâlțat și vedeam aproape la nivelul genunchilor. Am văzut deodată cum unii aduc pe brațe un om la vreo 50 de ani, gras, îmbracat urât, un fel de muncitor cu helancă maro jegoasă și gaurită. I se făcuse rău, leșinase și l-au pus pe bordura aceea care era în dreptul ochilor mei. I-am văzut ultimele trei respirări și apoi a murit. Atunci mi s-a clarificat că voi pleca oricum din țară, chiar și înnot dacă trebuie. Mi-a dat cumva o detașare, am rămas de atunci tot timpul cu bagajele făcute. Nu eram neobișnuit cu moartea. Când mergeam la bunicii din sudul Argeșului adormeam cu povești cu strigoi sau mă luau la toate înmormântările unde trebuia să pup mâna mortului. Eram obișnuit, nu ideea de moarte îmi era străină, ci faptul că acel om a murit la coadă la unt.

Tot atunci m-am prins că armata era ca o cușcă iar după ce ieși, ieșeai într-o altă cușcă, doar că mai mare. În același timp, faptul că devenisem „pictorul curții” unor locotenenți de artilerie îmi spunea clar că am și o setare pentru adaptare socială. Eram mai adaptat decât toți ceilalți din armată. Nu eram așa de speriat de ceea ce urmează, însă moartea acelui om mi-a arătat că ceea ce se petrece în cușca mare nu e deloc o glumă. La Revoluție eram tot pe aeroportul militar din Craiova și tot atunci am văzut primele semne că e lovitură de stat. Am fost conștient din primele zile ale lui Iliescu că povestea e o diversiune. Atunci îmi apăreau primii ochelari galbeni de ceață și începeam să văd. 

Cum a fost mutarea și intrarea ta la Academia de Arte după acest șir de „căderi în viață” din armată? 

Am ieșit din armată și am dat la Arte și am picat. În București venisem cu o sută de lei și cu un pulovăr de lână împrumutat de la un prieten. În următorul an m-am dus la pregătire și am intrat. Prima tura luasem puțin la desen și zero la culoare dar după pregătire am luat maxim la ambele. Am dat la arte decorative ca să pot intra și am ajuns la tapiserie. A început să-mi placă tapiseria și să am propuneri care deranjau pe toată lumea, de la profesoare la tehniciene. Așa că m-am dus la pictură. Planul era cumva să intru la decorative și apoi să mă mut la plastice dar renunțasem pentru că îmi plăcea tapiseria, iar apoi am renunțat și la tapiserie când am văzut că nu fac nimic. M-am dus mai întai la Ciubotaru, la care am ajuns foarte greu, cu o mapă foarte mare după mine. Se uitau cei de la pictură de sus, ia uite țăranul care vine de la textile. Când m-am vazut cu Ciubotaru l-am rugat să se uite pe mapă, să mă primească la grupa lui sau să-mi recomande ce aș putea face mai departe. A spus nu la toate și cam asta a fost toată discuția cu el. Apoi m-am dus la Sălișteanu. El îmi spune că, pentru a mă accepta la pictură, mă prinde doar în anul 3, ceea ce era prea puțin. I-am spus că dacă rămân repetent în anul 2 prind mai mulți ani cu el. A fost impresionat de propunerea asta și a acceptat.

Aș reveni la perioada în care m-am pregătit un an cu graficianul Nicoale Stoian. Mai întâi m-am dus la fabrica de meditații Alexi. Alexi nu mi-a spus în față că nu are loc pentru mine și că mă considera prost, dar m-a recomandat unui elev al lui. Și el intrase a opta oară și avea o cu totul altă optică. Te învăța cum să faci mărțișoare și cum să te descurci câțiva ani buni până să intri, pentru că de intrat se intra oricum la un moment dat. Relaxarea lui mi-a oferit o chestie bună. Problema nu era intratul ci ce faci când termini? “Ce faci când termini facultatea?”, gândește-te la asta. Prin anul 3 mi-a venit în minte sfatul spus de Nicolae Stoian. Și asta a stat cumva la baza raționamentelor și energiei care m-au facut să mă implic în Rostopasca. Inainte de toate era un entuziasm și un iures că suntem studenți la arte, că bem, că învățăm, că nu învățăm, că nu avem bani... totul era extraordinar. Dar ne-am întrebat devreme „noi ce facem?”.

Începusem să-i frecventez pe Gorzo, pe Angela Bontaș, pe Pențac, pe cei care îmi erau simpatici. Asta se întâmpla pe holurile facultății care erau un soi de academie liberă. Ne strângeam pe afinități. Gașca și ideea de grup plutea cumva pe acele holuri. Erau tot felul de răzmerițe și energii. Între timp începusem cumva să simțim sărăcia și lipsa de perspectivă. Se vedeau și studențeii care deja cărau mapa și trena profilor și începeau să se seteze să devină asistenți.

Pe atunci a mai apărut un tip, Grațian Gâldău. Se lăsase de facultate, făcuse ceva filozofie în Timișoara și a renunțat, apoi a venit în București. A avut o influență puternică asupra mea, avea o aură și emana o stare de artist contemporan, că poți fi artist și că poți face lucruri. Și orice făcea era remarcat, era foarte puternic. Nu a participat la niciun grup, nu s-a afirmat, dar a precipitat ce era de precipitat pe holurile acelea, atunci. A luat-o pe calea agențiilor de publicitate de la bun început, a făcut bani și și-a văzut de treabă. Pe atunci nu erau librării și Taschen-uri. El avea un album cu Kippenberger. Dacă în armată mă uitam pe Țuculescu și începuseră să-mi zbârnâie ochii, în anul cu Grațianu și datorită și cataloagelor lui dar și atitudinii și discuțiilor cu el am început să simt gustul unei atmosfere contemporane și cum se deschidea o altă ușă. 

Vraciul și-a găsit vraciul. A urmat etapa de afirmare a tribului apoi perioada de reorganizare. Cum s-au petrecut aceste lucruri strict din perspectiva ta?

Rostopasca era o barcă, un club, un sanatoriu. Era o totală inconștiență. În principiu ne irita lipsa de perspectivă, faptul că nu se întampla nimic hrănitor, faptul că nu făceam parte dintr-o cultură vizuală. Chiar dacă am fost și la expozițiile bătrânilor din Prolog și UAP, nici aceștia nu îmi spuneau nimic. Mi-a reproșat Sălișteanu că parcă nu sunt din România. Lucru care m-a îngrijorat pe moment, apoi m-a bucurat, acum mă îngrijorează iar, parcă. Sună prea bine treaba asta, e periculoasă, sună a continuitate, a construcție, a apartenență. Și spun asta pentru că am avut tot timpul nevoie să aparțin de ceva și nu am găsit. Nu mi-a ieșit cu „maestrul”, ci tot cu tribul. Dar am avut mare noroc că ne-au remarcat și ne-au ajutat din plin Mihai Oroveanu, Adrian Guță, Ruxandra Balaci.

Vreo 8 luni sau aproape un an de la destrămarea Rostopasca am intrat în depresie și încercam să ascund treaba asta. Plecam dimineața de acasă, să vadă nevastă-mea că plec undeva, și mergeam pe jos din Berceni până la Gara de Nord, apoi spre ieșirea spre Pitești și mă întorceam acasă seara. Luam o apă și o banană pe drum. De la un timp, unii colegi de muncă ai nevestei îi spuneau că l-au văzut pe Comănescu pe nu știu unde mergând pe jos și mâncând o banană. La un moment dat m-a întrebat nevastă-mea dacă fac un performance cu banane…

Bune bananele pentru psihic. Cum a avut loc revenirea ta la ale tale și reconectarea apoi cu cei implicați?

Mona Vătămanu și Florin Tudor nu mai vorbesc cu noi până în ziua de azi. Cu Angela Botnaș, Alina Pențac, cu Gorzo m-am reîntâlnit și chiar am mai facut o mică încercare cu un atelier împreună, la câțiva ani după. Ne-am reîntâlnit devreme dar era clar că nu mai facem nimic împreună. La acel atelier doar împărțeam cheltuielile. Între timp a apărut familia, au aparut copiii. În 2000, după ce a apărut și copilul au început problemele reale ale unei familii despre „unde stăm” și „ce mâncăm”? 

Un alt trib, familia. Să revenim prezent și la experiențele pozitive în urma rezidenței la Dusseldorf.

La Dusseldorf am fost în prima mea rezidență câștigând un concurs al Centrului Cultural Palatele Brancovenești, Mogoșoaia. Au un schimb cultural cu Dusseldorf. Am aplicat cu ușurință, cei din comisie cunoșteau deja numele participante și lucrările. Șeful acelei comisii era Erwin Kessler care tocmai scrisese despre expoziția mea de la MNAC deloc pozitiv, dar am câștigat și am ajuns acolo. Am stat două luni, mi-am cumpărat culori și mult cidru și am pornit la treabă. Am început să cunosc artiști, să merg în ateliere, să mă uit la expoziții, la muzee, am consumat cât am putut de mult această experiență. Am observat ca in Germania funcționează o prezumție de nevinovație. Când vorbesc cu tine, nu fac nicio diferență de principiu între tine și unul ca Richter. Ei, când se află în fața ta, se uită la tine ca și cum tu ți-ai fi asumat același tip de statut. Nici Richter nu e un semizeu, nici tu nu ești nimeni, un prăpădit din România. Pe scurt, îți dau prezumția asta de nevinovăție. Dintr-o dată ești liber și stai bine în pielea ta.

În Dusseldorf m-am apucat să lucrez și pe pereții din jurul lucrărilor. Și la o expoziție de la Zorzini, tot cam în acea perioadă, am început să lucrez cu aceste layere multiple. Nu are neapărat o finalitate conceptuală, ci mai mult e o chestiune de densitate, de complexitate. La un nivel poate fi socotit a fi un soi de sceongrafie dar vine mai mult în prelungirea picturii. Caut o inflație, o densitate, o tensiune, o limită. La Dusseldorf am simțit nevoia să mai apară un pic de culoare și am lucrat cu pământ din malurile Rinului, un soi de nisip roșu. De aici a apărut prima expoziție  pe care am montat-o în atelier unde am cunoscut-o și pe Petra. Apoi m-am întors în România pentru a pregăti prima expoziție de la Galeria Petra Nostheide-Eycke. În paralel fusesem invitat de câțiva artiști de lângă Dusseldorf, Mönchengladbach la un proiect al fundației lor. Primiseră un mall care urma să fie demolat și fiecare artist invitat făcea ce-l tăia capul într-o cameră sau într-un magazinaș. Eu am primit frizeria unui turc în care am făcut prima lucrare din seria ”I can see no revolution”. Paralel cu sfârșitul perioadei cu praf și a combinațiilor urbane, apare această primă lucrare care tot înflorește în seria aceasta nouă, nepremeditat. Au fost vreo trei chestiuni diferite apărute sub aceeași filiație, dar de fiecare dată le lucram izolat. Acum observ retrospectiv că e o filiație între ele. 

La Galerie Petra Nostheide-Eycke am avut prima expoziție în august - septembrie, 2014, ca artist invitat iar între timp am devenit artist reprezentat. Petra e un soi de new comer în Dusseldorf, cu vreo cinci ani acolo, ceea ce pentru o piață așezată e foarte puțin. Dar e liberă de constrângeri iar asta o face să își adune artiști de oriunde vrea, fie din Olanda, fie din România. Printre alți artiști pe care îi reprezintă sunt doi foarte buni care îmi plac în mod deosebit: Maurice van Tellingen și Olaf Mooij. Acea primă expoziție de la Petra a fost împreună cu Olaf Mooij. Teoretic eram independenți dar ne-am potrivit foarte bine, formal. Anul trecut, în octombrie, a fost expoziția ”I can see no revolution” care, cromatic și formal, ar fi în linie cu expoziția de pe Strada Masaryk 25, de anul trecut, de NAG#8, ”SAMBAdy must die in this city”. Acestea doua, privite împreună, sunt ceva nou pentru mine. 

Nicolae Comănescu, îți mulțumim pentru această istorie a nervilor și triburilor și să ne revedem cu bine la vernisajul din toamnă de la H’Art Apendix.

©unrest2015