CO-CONTEMPORARY / CO-COMMUNICATIONS


Consoana si vocala, 2007, acrilic pe panza, 70x140 cm

Consoana si vocala, 2007, acrilic pe panza, 70x140 cm

”IDIOCRACY” 

U/B: Efectele rețelei și ale industriei de comunicare asupra creației de pictură sunt pe cât de eliberatoare, pe atât de confuzante. Imaginea produsă de industriile creative interferează și se confundă cu imaginea produsă de arta de instalație, arta coneptuală și ready-made. Aproape că se poate vorbi despre o maniera contemporary, spre binele și succesul piețelor și al corporațiilor de imagine. În contextul dat, producția de imagine aparține rețelei comunicaționale, fiecare fost privitor/telespectator/consumator/actual user este autor al propriului univers imagistic digital prin care câștigă statut, are privilegii, este satisfăcut într-o societate invizibilă. În prezent, puterea de producere și reproduce, de invenție și diseminare digitală (imagini sub pretext de comunicare) este infinit mai mare față de puterea de reproducere din momentele deja preistorice ale gravurii, fotografiei, tv mass-media, multi-media.  

Dacă prima detonare are loc începând cu anii 2000, moment în care globul a fost înfășurat în cabluri, vorbim despre a altă explozie, a erei digitalizate și interactive, de după 2010, în care lumea a fost înfășurată în imagini „inteligente”. Acest fenomen propune o interfață interactivă, un tip de joc productiv, cu un user angajat pe viață în rețea. A produce imagine astăzi reprezintă un act tehnologic facil de comunicare. 

Lipsa unei etici față de producția de imagine impune artei, mai mult ca oricând, redefinirea și regândirea abordării imaginii. Ar trebui identificate și chestionate semințele și nodurile față de care să raportăm imaginea numită specific pictură și să regândim lucrurile nu pentru a motiva sau critica prezentul, ci pentru a transcede probematica și politica prezentului, și către rațiunea creației. Duchamp, valorificat și multiplicat prin ready-made, demarchează doar un traseu ”made in usa”, extrem de benefic și estetizant pentru consumerism, clasicizat deja, însă calea aceasta se închide în era ecologică, în era care eliberează imaginea de obiect, o formă de ”dematerializare”. Toți suntem Duchamp, nu facem decât să înlocuim obiectul. Dar, dintr-un unghi al comunicării intime dintre obiectul de artă și individ, și luând în calcul jocul lui Duchamp, acela de a „transmite” ceva contemporanilor săi, s-ar deschide mai degrabă o direcție prin care actul numit „Fântâna” capătă o componentă afirmativă, comunicativă, în care obiectul este o disimulare a unui mesaj/concept (nu mesaj subiect). Un pișoar e un obiect de artă pop, „Fântâna” e o afirmație conceptuală. 

GM: Duchamp a însemnat o renaștere. Iar după apariția unei semințe, apare o depresie. Depresia e cadența cu care masele istorice digeră acel lucru născut dintr-un un singur individ. În prezent, oamenii încă se raportează la sămânța aceea numită Duchamp repetându-l ca să-și dea seama, să redevină conștienți de ceea ce ei fac reflexiv. 

Li se pare normal să expună obiecte ready-made pe post de artă dar nu cred că știu și de ce fac asta sau dacă mai trebuie făcut asta. Am ajuns să simțim în noi fără să știm despre acel obiect cine l-a produs, de unde a venit, din ce era făcut inițial, dacă era oțel sau o oaie. Acum, suntem în punctul în care trebuie să luăm la analizat și să demonstrăm că apa este apă, ca în Idiocracy. Asta a creat perioada intermediară a modernismului în care obiectele și varietatea s-au multiplicat cu justețe dar neînțelegându-se pe sine. După o astfel de perioadă, lucrurile se purifică, lucru care cred că se întâmplă acum. Iar artiștii sunt suficient de maturi. La o sută de ani după Duchamp, artist care știa să deseneze și să picteze, apar artiști și printre teoreticieni și printre orice fel de oameni care nu au desenat în viața lor ori care au ajuns în artă datorită contextului. S-au prins de o schemă și au migrat spre artă și spre gândirea rețelei artistice. Chiar dacă nu le-a fost greu să-și însușească limbajul, aceștia nu reușesc să se joace cu acesta. Au intrat pe teren, știu marcajele jocului, știu să dribleze, dar nu sunt în stare să învingă în echipa asta. Trebuie să fi mers în sistemul și în jocul acesta din interior, există un traseu interior artei.

IMAGINEA CA TRASEU NEPREMEDITAT

U/B: Piața de artă transformă obiectul de artă în produs comercial. Marketingul și comunicarea practicate în piața de artă transformă avatarul artistului într-un star pentru (mai mult de) „15 minute”. Nu sunt comunicate și diseminate arta și ideea, ci o identitate invizibilă, satisfăcătoare în masă, cu putere de brand, mai ales că poate fi instrumentată după intenții din afara domeniului artei. În acest caz, arta devine un package, o coajă în care conținutul poate fi pseudo-cultural iar identitatea artistului poate fi de orice natură. Efectele strategiilor de marketing în artă provoacă confuzii istorice și dulci, contemporane și temporare în percepția și judecata amatorilor acestui „joc”. Componenta comunicativă  intimă, dialogică și critică a artei sunt alterate. Singura strategie ar fi traseul propriilor întâmplări și întrebări, iar comunicarea este actul de creație în sine. Eticheta de „creativitate” oficială corporatocrată circumscrie un comportament prin care se renunță ușor la instrumentarul sensibil de auto-cunoaștere prin rațiunea creației, printr-o „atitudinte selectivă amelioratoare” față de imagine, și adoptă noi comportamente confortabile, facile, de tipul „mimesis techne”. Ce s-ar putea numi pictură în acest spectru în care orice interacțiune cu tehnologia, generează imagine? Cum am putea clarifica și retrasa marginile unui domeniu prin care auto-cunoașterea și cunoașterea au loc cu ajutorul imaginii? 

GM: Există un fractal care te urmărește încă de la început, din copilărie. Când trasezi primele linii și puncte, este o activitate prin care nu tu dorești să exprimi ceva, ci ceva se exprimă prin tine. Tu vezi doar că lași urme, iar acest lucru este irezistibil, este valoros în sine. Mâna ta lasă urme și mișcările pe care le-ai făcut rămân dovezi care creează memorie. Mai târziu începi să reprezinți tablouri din viața ta iar ele apar într-un singur semn, într-o singură imagine. Imaginea respectivă nu este importantă, nu ai nevoie s-o activezi, dar foarte util este tocmai acest exercițiu gratuit pe care nu-l poți obține cu alte mijloace, respectiv exercițiul de a putea vedea o imagine pe care o ai în minte, formată din mult mai multe propoziții și direcții simultan. Când faci o imagine, de fapt apelezi la toate direcțiile și posibilitățile, în același timp, în acelasi loc. Pe seama acelor lucruri care rămân permanent faci relații și legături între ele. Ușor, ușor faci compoziții apoi, dacă o figură este mai importantă, o faci mai mare sau dacă alta e mai puțin importantă, o faci mai mică. Apoi, descoperi spațiul și perspectiva iar lucrurile se degradează încet, prin cultura și ideologiile imaginii. Dar dacă lucrurile s-ar păstra sub tipul acestui fractal inițial și ar evolua neîntrerupt și neinfluențat, așa s-ar produce adevărata cultură vizuală, particulară, a omului. Vorbim despre creația lui proprie și unică, nu de problemele de mai târziu ale omului matur, reflexiv și serios. Acest fractal îl văd necesar rostogolit de la început până la capăt. În acești termeni, este puțin probabil să te maturizezi într-o direcție figurativă. 

De ce ai vrea să-ți explici doar tipul acela de figuri pe care le ai în minte din afara ta, facile și populare, ca un președinte sau un star rock sau un dictator, și de ce le-ai reprezenta prin anumite scheme și efecte vizuale într-un singur tablou, mereu, dar în diferite moduri. Este o alegere mult prea săracă pentru un om de 30 de ani. Dacă scapi de capcana figurii, atunci treci dincolo de umbre și lumini, de sugestiile lumii semnificative și de cam tot ceea ce putem surprinde și reproduce cu un aparat de fotografiat. Iar dacă am porni de la un aparat de fotografiat, am căuta foarte mult momentul și cadrul în care să surprindem și viața și moartea, și lumina și umbra, pentru că asta te interesează când ești mare. Pe direcția figurilor și a reproducerii, este foarte puțin probabil ca, mai târziu, căutările tale să fie despre imagine în ansamblu. Mă contrariază și mi se par infantile aceste trasee reprezentaționale pentru că nu ai unde să ducă mai departe de simbol. De aceea și vezi mulți artiști fiind foarte serioși și gravi, de parcă au rezolvat niște lucruri vitale, au decis să fie cerul albastru, au reușit să cuantifice în mintea lor, în colțul atelierului lor lucruri masive pentru noi și pentru cum înțelegem sintactica, semnul, materialitatea lumii. Dar, în sine, nu ne pricepem la lucruri, ci la percepție. 

Relația cu mâna și cu lăsatul de urme este foarte important. Ca și scrisul, ca și lăsatul oricărui tip de urmă. Un scriitor, pot spune că și el desenează, într-un fel. Vălurelele lui făcute cu pixul pot uimi specia umană, poate face imagini și lumi întregi care dăinuie. 

Și fiecare scris este altfel, unul spre stânga, altul spre dreapta, fiecare are o specificitate. De aceea putem spune că vedem prin mâna omului, că mâna transmite maniera proprie de a gândi și de a te juca cu propriul comportament.

Artiștii mari sunt doar viscerali. Artistul contemporan fabricat nu poate fi visceral. Adoptând o cultură, o ideologie, poți arăta sau deveni foarte ușor de factură contemporană. Nu vorbim despre subiecte tratate visceral, ci despre a doza instinctul și a gândi mereu statutul unei posibilități a imaginii. Tipul acesta de răceală rațională este talentul pictorului de acum, nu capacitatea sau pasiunea de a executa sau de a se emoționa în fața unui subiect. Este vorba despre ratio. Iar locul de muncă al unui artist este mintea și percepția, gândirea și simțurile, imaginea în ansamblul ei. Dar artistul care vrea sa se facă artist, mai ales artistul contemporan, vorbește doar despre o „imagine de artist”, nu despre artă. Un caz este tipul de imagine construită strategic de către cei de la Cluj și aici vorbesc despre imaginea artistului care lucrează cu mult emoțional, social, patetism (pentru care visceral este discursul sau pretextul, nu procesul) cu un concept adus din afara propriilor frământări și căutări. Artistul, dacă are un anumit statut sănătos astăzi, este acela că trebuie să-și gândească propriile concepte. Iar în final, el este conceptul picturii lui, (propria lui percepție, identitate, propria lui limită).”

CRAMPA CONTEMPORANĂ

Vocala si consoana, 2007, acrilic pe panza, 50x100

Vocala si consoana, 2007, acrilic pe panza, 50x100

U/B: Pentru a regândi imaginea, ar trebui să regândim cuvintele. Sintagma „artă contemporană” e un brand în toată regula. S-a suprapus de minune cu fenomenul numit „industrie creativă”, (adică instituționalizarea tehnicianului cu talent și inventivitate de a comunica un mesaj pe limba tuturor), cu cel civic și cu cel comercial. Dacă ne uităm în istorie, termenul își găsește existența mai mult în vocabularul managerilor artei, al curatorilor și nu al creatorilor ei. Iar acele începuturi ale anilor ’60 nu pot fi înțelese de noi acum, pe atunci corporațiile erau ”the good guys” (Alberro, 2003), lucru care s-a schimbat radical spre sfârșitul secolului XX. Apariția etichetei ”contemporary” stopează raportarea la imagine dintr-o perspectivă anti-tradițională, anti-clasică, negativă, critică, care implică cunoaștereași o schimbă către o raportare pozitivă, cu o perspectivă pro-ideologică, politizantă, optimistă, ”creativă”. Astăzi, foștii street-artiști punkeri au proiecte cu autoritățile pentru înfrumusețarea orașului, deci o continuă instituționalizare și angajare a fenomenului periferic spre centru. ”Corporate” și”contemporary”, două brand-uri sociale, economice, culturale, politice, îmblânzitoare și pacificatoare față de care imaginea pictată (cu instrumentul propriei existențe) trebuie să-și reconsidere poziția.   

”…ar trebui subliniat faptul că liniile de fugă sunt […] îndreptate spre viitor: scopul ultim este acela de a întrerupe pluralismul relativist al momentului curent, în care toate stilurile și credințele sunt considerate la fel de valide, și de a ne mișca spre o înțelegere mai clar politizată a direcției în care putem și ar trebui să ne îndreptăm. …Ideea că artiștii ar putea să ne ajute să zărim contururile unui proiect de regândire a lumii noastre este desigur unul dintre motivele pentru care arta contemporană, în ciuda suprapunerii ei aproape totale cu piața, continuă să trezească un asemenea interes și o asmenea preocupare pătimașă”. (Bishop, 2015, 27)

GM: De obicei, piața consumă ce e proaspăt, ce se strică mai repede, ce nu durează. Nu piața strică arta, (ci arta de consum alimentează piața). De exemplu, imaginea lui Ghenie, peste o sută de ani, privită alături de Van Gogh, poate părea o mare gafă. Astăzi este, desigur, o imagine contemporană, mai ales din punctul de vedere al gândirii pieței, dar piața funcționează și se raportează la confuzie. Magia și sacralitatea contemporană sunt create prin confuzie, pe un fel de suspans. Când Pollock a pus pe pânză lucruri pe care de obicei le vedeai când se spărgea un borcan, ceea ce tu de obicei dădeai la o parte sau ștergeai, fiind brusc puse în zona admirației, a creat tipul acesta de suspans. Crampă mentală îi spunea Wittgenstein. În zona acestor crampe mentale circulă cuvinte și expresii „filozofice” suprapuse care ne spun atât de multe, dar care nu conțin nimic. Ele creează doar crampa mentală pentru că ating subiecte mari, despre lume, univers, viață. Dar, sunt doar mega-cuvinte pe care nu le putem explica, așa cum avem senzația că spunem tot atunci când folosim cuvântul „tot”. 

În arta numită contemporană funcționează ceea ce pe undeva este cules și rulat de mecanismele pieței. Contemporan înseamnă, în primul rând, să fii marketat. Doar poate după această contemporaneintate a fi valoros va însemna a nu fi marketat. Postmodernitate însemna să construiești cu mijloace și subiecte istorice, iar acestea devin obiecte culturale când faci referință la ele. Nu mai sunt capitalul acelor artiști care, fiecare pe limba lui, a spus lucruri diferite în contextele repsective. Dar, acum, se ia pe de-a întregul. Orice subiect devine personaj in acest walt-disney al artei. Acum trăim tipul acesta de ciorbă contemporary care s-a rupt subtil de modernism dar care nici nu dă vreun semn că ar ajunge undeva. Deci, s-a rupt de modernism, dar nu vorbim despre post-modernism, iar modernismul, la rândul lui, s-a rupt de contemporary. 

Cuvântul contemporary e un termen extrem de bolnav și oficial. Dar poate fi valabil acum, în prezent, doar dacă luăm în calcul și faza următoare. Însă, după cum vedem, ideea de contemporary nu are nicio evoluție în sine. Lasă atâtea posibilități deschise încât este nevoie de un pivot. Iar acest pivot este și va fi mereu tragedia, iar arta își va căuta un nou pivot în tragedie. Pot spune că intuiesc deja o chestiune, o reorientarea spre artistul singular, individualist, așa cum era cel de factură modernistă. În contemporary arts democrația, după cum vedem, a anulat competiția, toți co-laborează mai ales făcând și refăcând cam aceleași lucruri. Gândirea modernistă, în schimb, și moderniștii se bat între ei, sunt în competiție, este vorba despre cote si lucruri mai profunde, iar competiția aduce evoluție. Iar aici e un joc puțin mai special, pentru că nu îi interesează ciorbele și a spune aceleași lucruri altfel, ci caută mereu capătul.  Iar acest capăt, se știe, este tragedia. 

Adevăratul post-modernism cred că abia urmează, cred că va fi după acest fals numit contemporary. Aici a avut loc marea confuzie, din modernism am sărit în contemporary. Iar ele, în fond, sunt două lucruri fundamental diferite. Contemporary implică un angrenaj și o susținere. Contemporary are nevoie de verb, de politică, de subiecte din prezent, de instituții, de inginerie culturală, managerială, de corporații și muzee. Artistul numit contemporan are instrumentele de sistem, de social-media și alte pârghii, are contacte permanente cu piața și cu mediul contemporary. În timp ce artistul despre care vorbim tinde să se însingureze, nu să socializeze și să colaboreze (din pasiune și activism populist), iar asta nu este deloc o chestiune retro-romantică (ci mai mult o formă de recuperare a unor valori).

INDIVIDUARE PRIN CREAȚIE 

U/B: Dacă actul creației este un proces pur rațional, a crea capătă sensuri ca descoperire sau inovație, găsirea unei soluții, a unei alăturări cu instrumentele prezentului la o problemă veche, așa cum a rămas de la Vitruviu. Dacă actul creației este bazat pe fantasmă și fantezie, nu va depăși cu nimic halucinația sau maniera. Dar actul creației unei imagini moderniste sau a unei afirmații sau a unei propuneri (nu o numim contemporană și nici post-modernă) are motivația de a se rupe de imaginea produsă după canoane și tradiții. Tehnologia și comunicarea, de la apariția plăcii de gravură, a tiparului, până la fotografie, televiziune, cinematografie și internet provoacă pictura să își regândească statutul și mediul, să se despartă de toate aceste pilule tehno-vizuale de distracție prin afirmații și antiteze create tocmai din ele (dacă ne amintim de contextul Braque, Picasso, care apelează la materialele prezentului). 

Pe de altă parte, suprafața, moștenirea modernismului, nu mai este condiționată de convenția tabloului, de suprafața fizică materială a canvasului. Ci, ne raportăm la suprafața abstractă a „ferestrei”, față de membrana sensibilă dintre interior și exterior care conține timp și spațiu, localizabilă în mediul invizibil dintre substanță și suport. Punctul în care rațiunea critică atinge imaginația logică, ideea, creativitatea capătă sensul de creație de artă, vorbind despre autonomie, comportament vizual propriu, identitate nativ definită. Iar, odată atins sau identificat acest punct, biografia, accidentul și orice mișcare de pe traseul propriu devin acte de cunoaștere și auto-cunoaștere prin intermediul urmelor lăsate, a unei imagini (probabil) numite creație și creativitate. Astfel, cum am putea analiza contextul în care creativitatea este democratizată și popularizată ca subiect de dezvoltare personală? 

GM: Când vorbești de tipul acesta de personaje și artiști, vorbim despre un pivot central datorită căruia toate lucrurile pot fi lansate și pot crește. O văd ca pe axă, o coloană vertebrală care practic te conectează pe tine de jos cu sus, să spunem. Și ține de nevoia fundamentală de auto-cunoaștere și de cunoaștere a lumii. Nu ai nevoie de cuvinte, ci ține de limbajul tău prorpiu și de reflectarea ta care sunt puse în joc la fiecare pas pe traseul cunoașterii. Cand începi să realizezi ce se întâmplă cu tine și cu lumea, ce se vede și se simte, realizezi că abia din acel punct merită să te joci, să intri în dialog cu ceva, cum ar fi arta. De abia de atunci. Dacă lucrul acesta nu este rezolvat, totul este precar. Considerăm că oamenii care au pornit să se cunoască, ca Jodorovsky, Tarkovsky și mulți alții, vedem că trecerea dintr-o parte în alta, transferul acesta, are în spate o maturizare și o construcție legată de acel pivot. Mai întai s-a cautat rezolvarea acelui lucru după care apoi merită să emită ceva. Această individuare este cumva instinctivă și trebuie să meargă până la capăt. Și nu este infinită. Instinctiv simți că trebuie să o iei de la început, nu că gasești un răspuns. Și vezi că lucrurile nu pot veni decât dacă tu insiști în tine și fiind absolut atent la tot ce se întâmplă cu tine și cu ce ai în jur. Iar arta este un bun însoțitor pe acest traseu, este mediul perfect prin care pui în joc corpul și mintea, și tot ceea ce ești, ca artă. Cuvântul și ideea de joc, aici, sunt foarte serioase chiar dacă astăzi toată lumea se joaca în rețea. 

Când îmi îndrept privirea spre ce înseamnă developarea artei acum, spre ceea ce numește lumea artă, spre rezultatele artiștilor, obiectele și ideile lor nu pot să nu privesc lucrurile cu o anumită tristețe. Este ca atunci când e lumină artificială în loc de naturală. Desigur, traiești și când ești trist, și când ești vesel, dar altfel. Arta, pentru mine, este doar cea vie, și nu știu cum ar putea fi luată altfel. Arta numită și făcută să fie contemporană nu mai creează nicio surpriză, acum poți să pui și o hârtie verde într-o ramă și îi spui tablou, își face treaba. E ceva ciudat.

Somnoroase Pasarele are a duo from Romania, creating idiosyncratic electronics. Their approach to music making is conceptual, which is not surprising considering they are also established visual artists. Conceptual in a sense that each sonic project is a thing on its own, a world of its own.

Și filologia, și psihologia sunt în aceeași sferă, așa cum poți picta și cu penița ta de scriitor. Când te apuci de acel act, asiști la un șir de apariții spontante pe ecranul vieții, ca și cum ar veni din altă parte. Dacă intenția e picturală și pui totul în joc să faci acea imagine, vei descoperi soluții cu penița, cu cerneala. Tu îți vei înșela prima intenție, cu penița o să fac lucrarea, îți spui, apoi renunți la peniță, te gândești dacă e un compromis, judeci, rezultatul va fi un pas în plus pentru viața ta, ești într-o situație de judecată cu care nu te poți întâlni în alte momente ale vieții. În timp ce relația cu acel panou și genul de compromis pe care îl faci vizavi de o situație în care îți pui tot sufletul, pentru că e ceva cu totul gratuit și nu-ți folosește decât interior, atunci ajungi la situații ori de compromis, ori de învingere a unor lucruri în tine destul deserioase, cu o anumită  radicalitate, comportamente pe care alte situații din viață nu ți le oferă. Rezultatul final va fi doar suportul și practic chitanța unei masive maturizări prin acele câteva lucruri prin care tu te-ai pus în această situație. Nu e nevoie să aloci tu, ci se va aloca natural o anumită încărcătură - faci liniște, nu arăți ce faci, instinctiv nu vrei să facă nimeni la fel, iar dacă îți iese apoi, ești mândru, dacă îți iese. Apoi analizezi acea mândrie. Descoperi pe baza unei biete hârtii și a unei biete intenții foarte multe lucruri despre tine. Și dacă îți iese o porcărie, te simți prost până îți pierzi și pofta de mâncare. Afli că nu e nimic fundamental în viață, lucru care duce până la sinucidere.

Remarc două instincte prezente în oameni și în artă, apropo de asta. Cei care inventează și aduc „mai frumosul” și „mai pozitivul”, cei care puiesc și sporesc, și alții, care vor să-l omoare, să-l distrugă. Cred că cei care vor să omoare frumosul au mai multe lucrări și fac mai multe împunsături de cuțit decât cei care îl sporesc. Văd ca imaginea e încă vie și nu se pot opri. Ei caută în permanență să facă ultima lucrare și apoi iar mai apare o idee, încă o posibilitate, dar asta vine tot dintr-un instinct de „mai mult”, pentru că, în fond, așa arată lumea, sporește contiuu. Sporesc victimele tale, imaginile, și nevoia de a le omorî, de a gasi o soluție, creativ vorbind. Primii amintiți, cei care sporesc frumosul, sunt artiștii ceva mai filozofi, care caută tot felul de soluții noi, caută să prindă pictura, în timp ce ceilalți vor vorbi despre propria lor poveste, despre viață, despre cum e cu arta, cum s-au întâlnit cu ea. Ceea ce pentru unii e un coșmar, pentru alții e un vis frumos. Este nevoie de clarificarea aceasta, pentru a nu numi cu aceleași cuvinte lucruri, imagini, creații care vin din surse și fonduri complet diferite. Lucrurile trebuie limpezite pentru că riscăm să suprapunem două insticte opuse. În fond, tot inovație este și când distrugi, și când sporești. Ambele comportamente sunt două aspecte ale inovației.

ARTA CORPORATE

Saturn, 2007, acrilic pe panza, 100x150 cm

Saturn, 2007, acrilic pe panza, 100x150 cm

U/B: Tehnologia și nevoia de diseminare și persuasiune a mesajului îmblânzitor către mase au jucat un rol definitoriu în dezvoltarea și producția de imagine în istorie. Punctele de maximă înflorire ale civilizațiilor, din antichitate până în prezent, au reprezentat și puncte de maximă înflorire a producției și reproducerii de imagine. În prezent, industria creativă, corporația, a preluat un număr impresionant de principii, cuvinte și mecanici de planificare, tehnici și practici din cele tradiționale ale artelor și ale meșteșugurilor artistice pentru a cuceri domenii de percepție și memorie. Totodată, ocuparea exhaustivă a domeniului imaginii de către industria creativă, inflația de imagine și ideologiile creativității au ca efect apariția unor fenomene interioare pieței și industriei instrumentate tot cu numele de artă. Industria creativă de astăzi poate fi privită ca ghilda producătorilor de imagine și obiecte cu scopul de a delecta, a impresiona și a imprima publicului anumite direcții ideologice, comportamentale sociale, economice sau politice, în funcție de intenția comanditarului. 

Imaginea este proiecția ideologiei comanditarului/brand-ul, iar conceptul este declarația poziției și prestigiului comanditarului în percepția colectivă. Artistul care o realizează nu semnează creația în mediul public, iar asa numitul inventio, „ce să pictezi” este impus tot de comanditar, care poate interveni asupraimaginii, care impune și limita de buget și de timp pentru realizare, cât și cantitatea de imagine în funcție de tipul de mediu/media în care imaginea va fi expusă către un anumit public (publciul, resursă de venit și putere). Iar judecata comanditarilor asupra imaginii nu are loc după teorii vizuale, ci după propriul gust. Ghildele de astăzi ale art-director-ilor, ilustratorilor, graficienilor, designerilor și post-umaniștilor (care generază idei și concepte sociale și culturale de îmbunare și calmare a maselor prin persuasiune) practică o creație cu o atitunde inventivă, reprezentațională, reproductivă, democratizând cuvinte și instrumente ca design, concepție, creație, inovație, estetică, impact, etc neputând depăși sau revoluționa comanda, funcția și mediul precomandate. Creativitatea, în acest caz, este cel puțin premeditată și intenționată a fi creație. Iar imaginea are rol de alfabetizare și domesticire socială în locul vechiului cuvânt umanizant (Sloterdijck, 2003), așa cum în zorii renașterii imaginea avea rol de alfabetizare creștină și umanistă.

Sub aceste auspicii, imaginea de artă ar trebui selectată și reconfigurată rațional, antitetic față de „retorica” industriei creative, față de ideologie și față de direcțiile estetice induse depieța contemporană. Totodată trebuie să-și păstreze componenta comunicativă global ca afirmație autonomă, cod conectabil la sistem dar cu condiția de a scurtcircuita sistemul, de a-l trezi, de a-l reseta, nu de a-i amplifica mișcarea. Transferul canalelor de diseminare și propagare ale artei în rețeaua interactivă impune mentalității artistice o poziție critică, cinică, amelioratoare, prin propria prezență și participare în rețea.  Imaginea de artă este critică, prin definiție, nu estetică, este auto-cunoaștere, eliberare de strategiile instituțional corporatiste. Nu în ultimul rând, vorbim despre un fenomen rațional și expresiv, necondiționat, prin care propriul comportament existential devine comportament vizual, urma propriului traseu devine design-ul propriei afirmatiei. 

GM: Când desenul și plastica servesc altor scopuri, se întâmplă un lucru foarte bun. De exemplu, revista Luerzer’s Archive, pentru ani buni te puteai uita la ea aproape ca la o revistă de artă. Cel puțin vizual, era mult mai bogată în stiluri, în varietate și în idei decât o revistă de artă obosită. Operele industriei creative serveau diferitelor produse, dar o imagine nu era la fel. Artiștii ar fi trebuit brusc să-și dea seama că, în primul rând, ce era acolo și ce vedeau acolo nu mai trebuie făcut.

Lucrările pot fi de artă în ochii altor artiști, într-un context în care ne întitulăm cu toții artiști și creatori, așa cum se întâmplă în industria creativă. Desigur, pot face lucrări numite artistice, se vor dezvolta în timp, dar nu vor putea atinge o individuare artistică. Doar dacă mijlocul respectiv de expresie și creație ajunge spre zone care pot dezvolta și genera cunoaștere și auto-cunoaștere, ca literatura, cum spuneam. Altfel, oricine, oricând își poate propune să facă o lucrare de artă, chiar daca nu are nicio idee cum să pună niște albastru, să tragă niște dungi și niște pătrate, iar în ani de zile pot ieși niște forme, poate vezi și o evoluție, dar lucrurile vor rămâne foarte goale. 

Consoana si vocala, 2007, acrilic pe panza, 50x80 cm

Consoana si vocala, 2007, acrilic pe panza, 50x80 cm

Artiștii care lucrează cu socialul vin din industria creativă și vorbim despre un anumit tip de plastică și modelare a societății. Însă, artistul lucrează pe un filon curat, cu sinele și cu imaginația și asta îl face diferit de alți oameni creativi. Din această cauză, mâzgăleala unui artist poate costa enorm față de un desen absolut perfect, sublim al unui ilustrator foarte capabil, angajat al industriei creative. Imaginea lui durează ca în vorbe, are succes pe moment într-un context și nu sunt neapărat mai puțin talentați decat ceilalți, însă „arta” industriei creative este, prin definiție, temporară.

Pepsi semnează imaginea unei reclame, iar acea lucrare poate fi și artistică, o putem regăsi și într-o galerie ori într-un muzeu, pentru că, după pop art, totul e posibil. Dar, o lucrare de artă este nesubordonată unei comenzi, iar ea prin asta se amplifică și nu se descarcă, nu își declară adevărul care a generat-o. Arta e facută pentru nimeni altul decât pentru cel care o face, față de o imagine comandată de Pepsi. Desigur, într-un anumit punct, ambele discursuri pot fi la fel de false.

În momentul în care un artist urmează scheme sau strategii de comunicare în afara discursului său artistic, devine instituție, devine profet, ca și „artistul” din industria creativă. Va fi un punct, dacă nu a și fost, în care vor negocia timpul și locul de expunere, pentru că nu vor putea vorbi în același timp, către aceeași audiență. Unul oferă pe gratis (în termenii în care a crea o imagine necomandată e un act gratuit), și altul vinde (în termenii în care industria creativă creează doar ceea ce este aprobat de comanditar). În acești termeni, pentru artist este tot comunicare și când alege să nu comunice, față de industria creativă, care, dacă nu comunică, dispare. Astfel, când arta ta este angrenată și comunicată strategic cu ținta de a fi distribuită pentru a fi cumpărată, ca un produs, adică cu intenții din afara accidentalului și propriului, artistul devine instituție. 

Punctul zero este să nu-ți pese de aceste lucruri, să nu apelezi la strategii din afara traseului pe care îl marchezi natural prin alegerile și comportamentele proprii. De exemplu, clujenii cu succes de piață, dar și mulți bucureșteni, își propun cum să picteze, ce să picteze, își schimbă și stilul de îmbrăcăminte și caută o imagine cuminte, posibil de distribuit. Și nu o văd ca pe o viclenie, neapărat, și nici chiar ca pe o strategie complexă, ci este sinceră la acel nivel, umilă. Dar aceste acte de comunicare, acest tip de strategie de a reuși cu orice preț, nu au deloc o componentă etică. Pretenția mea, și nu doar a mea, față de un artist, este că trebuie să facă dovada transcenderii unor lucruri livrești, a unor aparențe, a unor nimicuri care sunt din principiu greu de distribuit și de digerat. Artistul nu este ca un regizor care toarnă scene lacrimogene pentru mase, ci poziția lui e undeva în spatele scenei, el doar pune păpușile într-un joc în care intri sau nu.

COCOMUNICARE 

Personaj cu masca, 2013, 70x60 cm, acrilic pe panza

Personaj cu masca, 2013, 70x60 cm, acrilic pe panza

U/B: Singura cale de a vedea în ansamblu fenomenul picturii este acceptarea exotismului de mentalități și comportamente anacronice, periferice sau utopice care au loc în prezent. Astfel, peretele picturii românești descrie o frază expozițională extrem de eclectică, de la peisagiști și impresioniști de generație ’60, la religioși și mistici „vechi și noi” de generație ’60 și ‘80, alături de post-moderniști și expresioniști optzeciști, alături de nouăzeciștii conceptualiști și multi-media, alături de realiștii și milenialiștii, de după 2000-2005. Pe scurt, este despre a accepta idei despre o artă ca delectare, mântuire, terapie personală, ideal de măiestrie sau reproducere de ready made. Desigur, printre aceste insule enumerate și delimitate vag sunt și artiști al căror traseu nu ține cont de nici unul dintre reperele acestea. Dar a-i accepta pe toți și a le da tuturor dreptate deschide un nou nivel de judecată și de raportare la arta lor. Etichetele și reperele istorice dispar. Ne rămâne să chestionăm datele de fond și capacitatea de supraviețuire și adaptare a creației și picturii la noile tehnologii și coduri de percepție. Ce tip de frământare sau de antiteză produce o imagine numită nu contemporană, ci simplu artă într-o lume în care imaginea este folosită în comunicare mai mult decât cuvântul? De ce ar mai exista nevoia de a face încă un „tablou” sau de a schimba pișoarul cu un alt ready-made? Cum ne așezăm în acest nou context în care lucrurile sunt pe dos: filmul fotografic este un produs de lux, iar ecranul portabil este la îndemâna oricui; telefonul, televizorul, radioul și literatura sunt codificate digital și accesibile simultan. ”If men were able to be convinced that art is precise advance knowledge of how to cope with the psychic and social consequences of the next technology, would they all become artists? Or would they begin a careful translation of new art forms into social navigation charts? I am curious to know what would happen if art were suddenly seen for what it is, namely, exact information of how to rearrange one’s psyche in order to anticipate the next blow from our own extended faculties. Would we, then, cease to look at works of art as an explorer might regard the gold and gems used as the ornaments of simple nonliterates?” (McLuhan, 1964).

GM: Arta este și liberă de foarte multe concepte și de aceea are o semantică mult mai largă, are mai multe chei de citire oferite deja. Ar trebui să fie cât mai ruptă de istorie și de tradiție, să-și dorească să se rupă, nu să continue. Sunt mulți artiști care își doresc să continue, să vadă ce mai poate fi spus. Dar cred că acolo unde mai poate fi spus ceva, în plus față de ceea ce a fost spus, nu mai trebuie continuiat. Nu trebuie căutate noi formule de a spune altfel ceea ce s-a mai spus, ci de a încheia limbajul. De asta, pictura ar trebui să picteze pe limba ei de acum din prezent cu substanțele ei de acum și de aici. Au intrat în joc lucruri mai ușoare din punct de vedere tehnic, ca acrilicul, acuarela, marker-ul sau multe altele în care pur și simplu nu mai găsești zâmbetul uleios al picturii în ulei și ceea ce mărturisea uleiul despre o căldură care trimite la ideea de cămin, de confort. Galeriile sunt reci, sunt dure, nu sunt niște sufragerii moi cu canapele în care să te lăfăi și statui în jurul cărora să te învârți, ci trebuie să stai în picioare, într-un spațiu alb. 

Tabloul nu mai este tablou, (pictura nu mai este ulei) iar imaginea într-o galerie nu mai este privită ca obiect de decorațiune. Intră în relații dubioase sau speciale cu obiectele din jur. De aceea colecționarii serioși au spații dedicate lucrărilor. Despre tipul ăsta de relație vorbim când spui că ai relație cu lucrarea într-un spațiu aseptic, într-un spațiu abstract. Se intră în altceva decât în comportamentul tabloului ca obiect de decorațiune. Altfel, tabloul poate fi făcut facut în acrilic sau în ulei, apoi fotografiat iar tabloul poate fi și distrus, dacă rămânem cu o reproducere perfectă la aceeași scară. Tabloul a fost util doar pentru execuție.

De exemplu, este posibil ca imprimanta 3D să fie o idee depășită în câțiva ani și să apară deodată ceva cu totul altfel, cu totul fantastic pentru a produce obiecte. În relația cu obiectul pe care tu singur îl faci - să spunem că descarci de pe net programe de mobilier și îți faci o proiecție de dulap și o și materializează direct în cameră - această ușurință de a putea produce în paralel cu implicarea ta ca gust te va pune să decizi personal asupra formelor, te vei întâlni cu instinctul artistului, cu ceea ce mai demult era o alchimie doar pentru câțiva oameni, acum devenind accesibilă pentru oricine. Apropo de puterea asta de a produce, dacă le lași oamenilor mai multă putere de decizie, vor dobândi o putere și mai mare, așa cum sunt călugării sau unii artiști, care iau multe decizii la viața lor, chiar dacă par mici și neimportante. Oamenii cu o libertate mai mare de decizie se vor maturiza social. Însă, ei au libertatea de a se duce la un film, să spunem, dar nu au libertatea de a alege filmul. Atunci ei fiind tot manipulați, nu vor putea ajunge pe calea asta, să devină artiști sau transformatori ai societății, prestatori de hrană spirituală. Instinctiv asta se întâmplă, se creează ideea de libertate, dar opțiunile sunt tot delimitate și preselectate. Asta se întâmplă și fizic, și metafizic, oricum ai coti-o, și tot la moarte ajungi. Dar cum ajungi la moarte, să spun așa, împlinit? 

Arta e doar o modalitate de a te împlini, de a-ți modela propria viață, starea de a fi conștient de întâmplările tale, nu de viețile altora. În detaliu, lucrurile nu au același sens, unele trag la stânga, altele la dreapta, dar când le privești în ansamblu, le poți vedea funcționarea lor continuă și dacă ești conștient, poți prinde mai bine matricea de bază a unui fenomen mai larg pe care vrei să-l cuprinzi.

©unrest2016


ALBERRO, Alexander (2003): Conceptual art and the politics of publicity, The MIT Press, London

BISHOP, Claire (2015): Muzeologia radicală, Editura Idea, Cluj

McLUHAN, Marshall (1964): Medium is the Message, Understanding Media: The Extensions of Man©1964, NY

SLOTERDIJK, Peter (2003): Reguli pentru parcul uman, Editura Humanitas, București 

Foto© H'art Gallery

Seria DUBLU, GILI MOCANU

Foto© BabaVanga, Somnoroase Păsărele