ÎN REȚEA CU ROBERT KOTELES


Mater nr.1, 2015, ulei pe pânză, 70 x 50 cm


PROTO-PEISAGISTICA REȚELEI. 

ESEU DESPRE Practica, concepția și plasarea lui ROBERT KOTELES

 

Mater nr. 7, 2015, ulei pe pânză, 100 x 70 cm

Înainte să vorbim despre pictură ar trebui să definim imaginea a ceea ce astăzi numim realitate. „Ce este imaginea din fața noastră” este o întrebare pe cât de preistorică, pe atât de contemporană într-un context în care existența este mediată de ecrane, softwares și extensii exclusiv tehnologice. Noua natură care îmbracă realitatea este o natură construită și dispusă după necesități pragmatice, științifice. Lumina, strălucirea, verosimilitudinea sunt componentele unei realități electrificate, iar „creatura” acestei lumi a renunțat la corporalitate și la antropocentrism conectându-și vederea și judecata la o minte colosală, globală, deposedată însă de rațiune, conștiință de sine sau viziune. 

În acest context în care imaginea este subminată de autoritatea comunicării industriei creative și a pieței de artă, pictura făcută astăzi este reperabilă prin conectări la anumite momente în istorie. Non-figurativă sau abstractă, pictura este așezată facil alături de repere al căror discurs și context nu ating în niciun fel motivațiile și rațiunea adevărată a creației actuale locale. De obicei, în fața unei expresii abstracte numim grăbit expresionism-abstract și aducem în discuție reflexiv nume și momente de la geometria lui Malevich, la expresia Der Blaue Reiter sau chiar până la action-painting-ul american. Această obișnuință are drept finalitate mirarea oarbă în fața unor similitudini strict formaliste și capătă semnificațiile unei intenții de conservare a unor comportamente vizuale neinteligibile și nediseminabile nici atunci, nici acum. Asistăm la o gândire de suprafață tocmai asupra picturii a cărei miză este suprafața. Ceea ce ar putea fi conturat ca loc comun în creațiile abstracților ar fi poate singularitatea și specificitatea procesualității, relația cu imaginea ca urmă biografică și instrument de auto-cunoaștere. Noua antiteză poate fi privită ca fenom existent la un nivel intermediar, între pânză și pastă, materie și senzație, între urmă și desen. Sub aceste circumstanțe uităm să chestionăm tocmai lucrurile pe care nu le putem repera și care nu vin din albumul de pictură, ci din practici și judecăți sensibile proprii, din acte de autocunoaștere și accidente prin intermediul unei imagini care nu poate fi manipulabilă și diseminabilă facil în rețeaua pieței și mass-media. 

Robert Koteles, originar din Salonta, educat în Timișoara, propune încă din ultimul an de facultate un tip de creație pe care cronicarii noștri o localizează grăbit ori ca pe o extensie firească a ramurii timișorene formate de artistul Flondor, ori ca pe o continuitate a americanilor abstracți sau, mai nou, a conceptualiștilor (În ultimul număr al Revistei Arta, o cronică dedicată lui Koteles încearcă o localizare între concept, fiind adus în discuție LeWitt și Kosuth, și post-modernism. Pe de o parte, fenomenul în care se înscriu cei doi conceptualiști din punct de vedere istoric și teoretic aduce în discuție discursul și conceptul ca instrumente de individuare a obiectului și de replasare a semnificațiilor ca mișcare alternativă la formalismul unor expresii abstracte față de care au reacționat prin construcții, instalații și sintaxe din afara domeniului imaginii de suprafață.) Conceptualismul american, în special, poate fi privit ca o extensie a lui Duchamp, amplificând și variind frazarea ready-made-ului și a instalației ca o poveste anti-pictură, în special anti-ulei. Însă, în cazul de față, procesul lui Koteles, oricât de purificat și irațional pare, nu vine din antiteza cu mediul picturii ci dimpotrivă are o relație și o poziție clasicistă tratând pictura la fel de serios și solemn ca pe un proces unic și dedicat pictorului, personaj cu un rol important în lume prin simplul fapt că poate face vizibile subiecte și obiecte invizibile. 

În cazul de față, figura, subiectul, spațialitatea, iluzia sunt chiar subiectele de lucru. Nu suntem angajați într-un proces de percepție pur conceptuală în afara domeniului retinei ci este luată în calcul direcția retină, minte, corp. Ceea ce nu este deloc clasic și tradițional la imaginea lui Koteles este componenta subiectivă, identitară - aici poate ar fi conceptualismul lui, propria biografie, propriul sine și tipul de asceză în raport cu imaginea. Koteles nu doar aduce în plus, strat cu strat, ci dă la o parte materia, linia, figurația, umbra, păstrând jocul pe terenul suprafeței și al celorlalte părți elementare ale picturii. Tehnicile clasice devin chiar subiectele de cercetare și fabricare ale imaginii lui - pasta este umbra, incizia este desenul, geometria este figura, iar invențiunea lui (conceptul, subiectul) sunt propria formă de devenire. Pictura este un martor al propriilor individuări cu ajutorul imaginii obținute prin legile și instrumentele vechi ale picturii.

Dacă pășim în vocabularul și în biografia lui Koteles, descoperim câteva noțiuni în abordarea imaginii care nu sunt conectabile nici la imagistica educatorului său (plasată între non-figurația peisajului și spiritualitea materiei), nici la istoria artei, mai ales la cea de origine americană. Propunerea este de a depăși tentația circumscrierii imaginii lui Koteles în clasica antiteză figurativ/abstract, concept/materie, intenție/finalitate și de a analiza componenta comunicativă a discursului său vizual. Dacă ceea ce numeam artă abstractă poate fi cercetat tot ca artă reprezentațională „după o natură” psihică, interioară, în cazul de față am putea vorbi despre o artă reprezentațională a arhitecturii unei naturi artificiale, electrificate și înnodate ecran cu ecran, pe toată suprafața globului și a vederii noastre. Peisaje fără om, geografii și locații abstracte, forme de relief, trasee și hărți care cartografiază forma nouă a umanității numită Rețea.  

Rețeaua pattern-urilor naturii ori cea a matricii digitale este peisajul artificial, natura în care a exista se traduce prin conectare și angajare irațională în practici și idei cu rol interactiv și nu cu rol de reflectare. Imaginea rețelei nu poate fi percepută decât prin deconectare și desprindere de la responsabilitățile lumii organizate după comportamente digitale. Vederea din afara conexiunilor nu poate reprezenta decât nervurile, nodurile, firele și direcțiile unei rădăcinielectrice prin care lumina circulă aparent liber. În acești termeni, artistul propune un tip de comunicare din afara artificiului după judecăți și simțuri fundamental umane, elementare, antropice, ca un proces de re-umanizare și conștientizare a plasării în noua lume. Procesul rațional îl înlocuiește pe cel tehnicist, iar finalitatea imaginii capătă forme mai apropiate de un act de comunicare al propriului traseu și al propriilor deveniri, nu de punere în scenă și descriere a unor imagini mentale.

Mater nr. 14, 2016, ulei pe pânză, 70 x 50 cm


U/B: Pictezi cu mâna sau cu mintea?

RK: Văd ideea ca bază, ca numitor comun pentru tot. Imaginea este construită logic, o logică în conveniență cu mediul înconjurator și în același timp cu mine ca ființă umană. Mă intereseză jocul tridimensionalității, dar nu prin volum și figuri recognoscibile. Mă intereseză tocmai ceea se ascunde în acest întreg din care și eu fac parte.

U/B: Natură sau cultură?

RB: Natura este pornirea. Cultura este tot un produs natural, este un produs al acestei biologii și al acestei ființe umane care cercetează, caută și adună iar ideile adunate devin ceea ce numimcultură. Există mai întâi o comunitate, apoi comunitatea studiază mediul înconjurator, se cercetează pe sine și informațiile pe care le adună, tot acest bagaj, este cultură.

U/B: Imaginea deschide un dialog sau trebuie consumată în tăcere?

RK: Ambele sunt valabile. Sunt curios ce spune privitorul, cum îl atinge sau cât de șocat este. Am avut lucrarea „Clipa”, diploma mea de facultate, o lucrare desenată cu tuș pe hârtie cu o dimensiune de 7x1m. Am ales tuș și hârtie în acei ani, în 98, pentru că pânza era foarte scumpă și nici nu o găseai pe piață. Ca student am ales opțiunea cea mai ieftină pentru că mă interesa să existe lucrarea. Probabil acum aș picta-o pe pânză cu ulei și ar fi avut o altă ținută de expunere. Dar și pe hârtie are același mesaj. Multă lumea, când am expus-o, a avut un mic șoc apropo de răbdare, de minuțiozitatea procesului. Este și mare, într-adevăr, dar are și densitatea care mă interesa. 

Lumea din jurul meu este foarte densă și îmi imaginam cumva că, la baza acestei lumi vizibile există o logică. De aceea spun că lucrările mele au o structură logică de pornire. Este vorba despre împărțirea infinită a pătratului atingând ideea de denstitate. E ceva foarte simplu, și un copil de grădiniță ar putea face asta dacă își poate păstra calmul și răbdarea. Pentru mine a durat o lună, dar am avut și trăiri deosebite pe acest parcurs, observam lucruri mici care pentru mine au rămas ca amintiri foarte frumoase. Cu fiecare centimentru desenat cu penița vedeam că, zi de zi, se apropia de încheiere. Era foarte interesant pentru mine faptul că, cu fiecare centimetru, mă apropiam de final. Un lucru monoton, dar făcut cu mult auto-control.

În timp ce împărt, apar mici patrate și alte pătrate mult mai mici, identificând un mic centru de fiecare dată. Iar linia care împartea aceste pătrate lega aceste mici centre. În continuu trebuia să am o atenție prezentă a ansamblului. Eram și atent, dar totodată era și o monotonie care dura ore întregi. Este vorba și despre momentul de oprire, când să te oprești? Este destul de densă sau nu? Am terminat când am simțit, nu am premeditat și o logică de ansamblu la care sa mă opresc. Finalul a fost al trăirii. În timp ce lucram ascultam și un radio oarecare și mi s-a părut interesant că după o vreme piese de 2, 3 minute deveneau mult mai lungi. Acea atenție a mea cu care legam centrele pătraretelor mă făcea să am impresia că timpul s-a dilatat și că zilele s-au lărgit. Fiecare clipă, fiecare moment părea mai intens. Tocmai titlul „Clipa” încearcă să spună ceva despre prezent, dar un prezent fără trecut, fără viitor, viu doar acum.

U/B: Între imagine și cuvânt, unde te plasezi?

RK: Imaginea este baza. Nu folosesc în lucrări cuvinte scrise. Semnele pe care le pictez ar fi ca niște semne de trăit, mai degrabă, nu de înțeles. Nu am tendința să creez semne care să trimită spre limbaj, ci către semnul care semnifică o trăire. Și o tușă de pensulă poate deveni un semn, dar depinde de unde o privești. Dacă o vezi supradimensionată, poți ajunge mai repede la o trăire, poate avea asupra ta un sens imediat. Există cunoaștere logică, dar direcția este de a cugeta mai mult asupra a ceea ce vezi. Lumea din jurul nostru, umanitatea și omul parcă sunt îndopate de niște lucruri descoperite și învățate ca să se descurce cu ele în lume, și parcă ține prea mult despre acel ceva anume.  Am învățat cât am învățat dar acum trebuie să las totul la o parte și să pun un mare semn de întrebare. Poate sunt lucruri greșite acolo. De fapt, viața pentru fiecare este o singură șansă mare de a experimenta lumea în sine și am impresia că ar merita să aibă fiecare o experiență proprie.

Mater nr. 2, 2015, ulei pe pânză, 40 x 40 cm

Cititul mă plictisește. Plăcerea mea sunt apusurile de soare, subiectele de reflectare, lucrurile din jur, și nu să stau o oră să văd cuvinte scrise pe alb și să îmi imaginez ceva așa cum vreau eu. Lumea din jur pare mult mai bogată decât cuvintele, mai obiectivă decât pot eu interpreta un text. Încerc să fiu atent în jur, să umblu cu ochiul.  

U/B: Ai un semn de întrebare propriu?

RK: Ar fi despre faptul că nu vreau să fie o risipă în ceea ce fac. Trăiesc o singură dată iar faptul că m-am născut om este un mare dat, iar toate aceste idei în care m-am născut pot fi niște capcane, niște reminiscențe care pot acoperi lucruri cu mult mai valoroase pentru fiecare. Iar acestea toate merită o mare atenție.

U/B: Idee sau emoție, ce relație imagine-privitor definești?

RK: Emoția, pentru că vede ceva. Dacă pune întrebări referitor la ceea ce vede, eu mă bucur. Și mai ales dacă pune întrebări și vede și niște mici răspunsuri pentru el înseamnă că am ajuns la ce trebuie. Poate că am întâlnit 10 oameni, din diferite categorii, care au spus că au înțeles cumva ceea ce fac, iar asta m-a bucurat. 

U/B: Pictezi sau cum numești practica pe care o faci?

RK: Pictura e o unealtă pentru a vizualiza gândurile, ideile. Dacă aș descrie o lucrare în cuvinte nu ai înțelege sau ți-ai imagina cu totul altceva decât dacă ai vedea-o. Lucrarea e oricum o părere a mea.

U/B: Ce produce astăzi impact sau șoc?

RK: Ne șochează lucruri pe care încă nu le-am vazut și la care încă nu ne gândim. E ciudat, am impresia că interesul față de idee este micșorat. Sunt lucruri care merită să fie cercetate dar apoi există partea celalaltă, interes pentru lucruri/lucrări doar șocante, pentru ceea ce se poate vinde iar care au și bani, vor să vadă lucrarea în locuința lor.

U/B: Ce relație există cu piața, dirijează imaginea?

RK: Încerc să fac ce fac din convingerea mea. M-aș bucura foarte mult să pot trăi din pictură așa cum îmi imaginez, și nu vorbesc despre a trăi extraordinar, ci cât să pot continua să o fac. Știu că ceea ce fac e mai greu de digerat, dar asta este. 

U/B: Pictura ca fereastră, ecran sau pânză?

RK: Și pentru omul de astăzi pictura este tot o fereastră. Imaginea domină în prezent și poate fi făcută și construită din absolut orice. Sunt și unii care cred că fac și programare de imagine, o programare prin care publicul, la urmă, să fie mulțumit. 

U/B: A genera imagini cu software. A genera imagine indiferent de materiale?

RK: Artistul trebuie să ofere ceva în plus. Arta, în sine, este o unealtă. Apelezi la tehnică, la idei, la lucruri despre care ai fost învățat până la un punct, dar vine momentul digerarii tale și, de acolo, trebuie să apară ceva numai al tău. Nu este despre a fi bun sau rău, ci despre a avea un scop. De a încerca, de a compune, de a formula, de a vedea, de a te descoperi. E un fel de adăugare la ceea ce este, dar nu într-un sens de suprapunere sau surplus, ci de lăsare în urmă a unui lucru trait și atent gândit numai de tine. Iar aceastp artă, imagine sau produs final, m-aș bucura să poată fi conectată/conectabilă, dar pentru a deschide mintea.

De exemplu, am avut o expoziție la București, am avut o prezentare de 15 minute și, la sfârșit, mi-a spus cineva un lucru surprinzător. A spus că a avut un moment de iluminare și cât de bine a înțeles procesul și traseul imaginilor expuse, de unde am pornit și unde am ajuns. Am avut impresia că omului respectiv i-am dat ceva în plus și a devenit el însuși mai mult. 

Mater nr. 3, 2015, ulei pe pânză, 30 x 40 cm

U/B: Imaginea comunică imagini sau cuvinte?

RK: Imaginea comnunică informație emoțională și rațională. În schimb, fiecare numește același lucru dar diferit, pe limba lui. 

U/B: De la ce punct se poate delimita imaginea mimesis tehne de arta ideii?

RK: Am impresia că ceea ce se poate numi artist în sine este o ființă importantă și nu vorbesc despre cât de mult ne-a ajutat Leonardo sau toată Renașterea ca modele, ci am impresia că pictorul este un personaj foarte important pentru ca este ca un magician într-un trib, este cel care poate da formă imaginației, poate viuzaliza și face un obiect vizibil pentru alții. Iar pentru asta trebuie să posezi un „talent”, un anumit lucru prin care nu doar poți produce ceva frumos sau bun, ci prin care poți face ceva nevăzut vizibil.

U/B: Cum vezi pictura? Ca pe un fenomen care se naște și moare sau ca pe un comportament permanent al ființei umane?

RK: Pictura a murit pentru aceia care văd lucrurile așa cum au fost învățați. Oamenii care gândesc și cercetează știu că nu este vorba despre o finalitate sau o intenție, pentru că e vorba despre un comportament care ajută în auto-cunoaștere, în cautare, în cercetare. Dacă pe acest traseu ajung să și găsească lucruri și întâmplări autentice, eu spun că pictura nu va muri. Câți nu pictează astăzi ca Van Gogh sau ca Basquiat demonstrând că știu să folosească materia, culoarea, stilurile respective și se cred artiști, dar nu cred că ar trebui numiți tocmai „artiști”. Artistul în sine este cel care observă și inventează, găsește soluții pentru a crea imaginea exact așa cum dorește, încât mesajul imaginii să fie vizibil, imaginea în sine să redea mesajul. Acum, ca înțeleg sau nu mesajul, este mai puțin important dar artistul nu trebuie să coboare, nu trebuie să presteze pentru cei care nu înțeleg altfel. Dacă cei care privesc nu se ridică, artistul nu trebuie să coboare.

U/B: Mai este expoziția o practică satisfăcătoare prin care să îți prezinți lucrarea?

RK: Expozițiile între patru pereți nu cred că mai sunt. Mi-ar plăcea foarte mult să pictez un bloc iar acel bloc să fie pur și simplu suportul imaginii. 

U/B: Ce relație ai cu desenul?

RK: Nu fac schițe premergătoare, dacă îmi vine o idee, o notez cu niște cuvinte și niște mici pătrățele fără reper. Desenul este legat de pictură, în timp ce pictez mă simt ca și cum aș desena, doar că nu folosesc creionul, ci o pensulă. E aceeași mișcare dar linia capătă o altă dimensiune, devine tușă. 

U/B: Ce modele ai avut sau cum te raportezi față de ideea de model?

RK: Nu am anumiți artiști al căror fan să fiu. Tot timpul mi-a plăcut pictura, toată pictura. În liceu căutam să cunosc desenul, geometria, natura, corectitudinea anatomică. Nu am avut problema de nu putea desena orice figură. În prezent mă interesează dacă văd (și văd oricum) imagini create de alții, imaginea nouă în care se simte o căutare și ceva ce s-a găsit. Chiar și din punct de vedere tehnic, cromatic, fie cu ajutorul uleiului sau al altor substanțe, dacă cineva a folosit ceva ce nu a mai fost găsit, chiar îmi face plăcere. Artistul trebuie să fie un om care gândește și care cercetează pe toate planurile imaginii. Ori imaginea, ori tehnica trebuie să-i aparțină numai lui, trebuie găsite posibilități noi și mai ales cu ajutorul materialelor și a amprentei timpului în care ne aflăm. Apropo de asta, îmi amintesc o întâmplare. Când am avut o expoziția (la Galeria Calina), au spus că așa cum am pictat este imposibil și că este printat. Dar imaginile nu erau printate, erau pictate cu mâna și cu pensula.

A inventa sau a crea o imagine înseamnă a îmbogăți ceva ce are rădăcini de zeci de mii de ani, dintotdeauna de fapt. Omul acela pe care îl numim primitiv, faptul că în loc de aerograf a folosit gura sau amprenta mâinii proprii pentru a lăsa urme, este extraordinar. Mâna cred că ne diferențiază cu adevărat de natură, avem cea mai complexă și cea mai bună unealtă de a face orice și cu ajutorul mâinii am putut pune în practică ideile ralizate până astăzi. Să lași o simplă urmă cu propria mână este un lucru foarte interesant.

Clipa, 700x100 cm, tuș pe hârtie, 90 x 65 cm (detaliu)

U/B: Cum a apărut Rețeaua?

Seria mea de figurații se numește error. Am pornit de la imaginile unui monitor al cărei placă video se stricase. Am impresia că omul s-a eronat un pic la cap. Nu le-aș numi abstracte sau non-figurative. Astăzi am putea spune că abstracția este tot o reprezentare a unei figuri, a uneierori din realitatea figurativă. Rețeaua mea începe în 1997, în anul IV de studenție, și am numit acea primă lucrare „7 minute și jumătate de spațiu”. Pe atunci am avut de făcut, în atelier, o instalație cu colegii. Jumătatea atelierului era o instalație din table, crengi și hârtii atarnate pe niște sfori. În timp ce a fost expusă instalația, am stat în atelier și am lucrat acele linii și semne care, de la un moment dat, au început să atingă sentimentul de adâncime. Cam atunci am fost interesat să reprezint tridimensionalitatea în alt mod, nereprezentativ. O tridimensionalitate a suprafeței. A fost și tema care a urmat, pornind de la „Sacrifiul” lui Tarkovski. Acel moment a fost pornirea pentru a clădi o imagine rizomatică. Din moment ce începi să împarți un pătrat, rețeaua se auto-creează automat iar acolo pot crea imagine. 

©unrest2016