UN :BARIL DE TONURI CU SORIN NEAMȚU 


Prin acest exercițiu de deschidere propun o privire detaliată asupra unui model de lucru, de gândire și de acțiune îmbrăcate de artisul vizual SORIN NEAMȚU în package-ul galeriei :B A R I L, ultima galerie înființată acum 2 ani în Fabrica de Pensule, Cluj.

Cum te poziționezi într-o fabrică de… poziționată internațional? Ce decizii iei pe parcurs pentru tine ca artist, apoi pentru tine ca curator al altor artiști? Ce fel de artă să reprezinți sau ce fel de artă te reprezintă? Toate acestea compun constructul schizoid al unei personalități libere, individuate, în continuă auto-cunoaștere artistică, actionând concomitent pe mai multe frecvențe vizuale. 

Cu o atentă grijă asupra relației dintre realitatea obiectivă și pluri-realitatea interioară, Sorin Neamțu ne răspunde la toate acestea sub forma unei introspecții personale.

17 iunie, 2014


UNREST: Amândoi preferăm nonfigurația, abstracția. Pe undeva, acesta este și subiectul care ne apropie în mod special. Ceea ce faci tu, ceea ce propune Liulca, tipul de expoziții din :BARIL...

SORIN NEAMȚU: Nu e despre faptul că una ar fi mai bună decât alta, figurativ / nonfigurativ. Greenberg vorbește cel mai precis despre ce înseamnă nonfigurativ în pictură. Și, de fapt, pictura în sine, ca natură, e abstractă. Aici mi se pare că se face diferența între un pictor figurativ bun și un pictor figurativ slab. Cel slab se lasă furat de narațiune, de subiect, cel bun nu uită că pictura e de esență abstractă. Și, atunci, dacă te uiți la Velasquez, ca să dăm exemple tari și vechi, Velasquez tocmai asta demonstrează, îți arată că pictura exista prin materie, e abstractă, iar subiectul ei e suplimentar, coexistă cu pictura.

(U): …„pictura e în esență abstractă”. Am un sentiment nu tocmai plăcut când văd abstracția pornind de la peisaj, tulburându-l, mâzgălindu-l, desfigurându-l.

(SN): Eu cred că foarte multe lucruri pe care le vedem sunt… neputințe. Dar, dacă stai să te gândești, așa s-a născut pictura abastractă. Dacă te gândești la Kandinsky, spune cam așa, undeva: „mă întorceam într-o seară din peisaj cu niște pânze, era semiîntuneric în atelier și am văzut o lucrare deosebit de frumoasă care m-a vrăjit, dar nu știam ce e. Nu am avut curajul să mă apropii”, - nu reproduc cu precizie -, revăzând pe lumină lucrarea, era de fapt un peisaj întors. Și-a dat seama atunci că pictura nu are nevoie de subiect. 

(U): ...ei, bine, un peisaj întors pe dos, și nu desfigurat… 

(SN): ...merg mai departe cu o chestiune personală, dar mă interesează foarte puțin delimitările acestea, și nu spun neapărat ca artist, ci ca om care vede lucruri, delimitări precise între zone. Ca să revin la ce-ai spus, eu o numesc formă de neputință. Există un fel de artiști care au singur statement. De exemplu: arta este oglinda sufletului, există tot felul de formulări cu umor involuntar. Dar, pe de altă parte, cred că nu e obligatoriu ca un artist să fie conceptual, și nu trebuie să aibă o întreagă poveste sau justificare în spatele lucrării. Eu cred că artiștii, dacă nu au ce spune, să tacă și să facă. E un paradox aici. De fapt, e nevoie de un anumit tip de cercetare și de un anumit tip de curiozitate... trebuie să le ai. Apropo de asta, într-un fel, Maxim Liulca e un exemplu potrivit.

Nu are un statement anume de propus. Textele scrise de Tibi au plecat practic de la niște vorbe extrem de simple cu care eu îl provocam pe Maxim stând în atelier. Am o comunicare bună cu el și discutăm des în fața lucrărilor lui. Îi spuneam: “uite, simt că aici , prin felul în care folosești suprafața, culoarea, ies lucruri pe care le găsesc și în cealaltă lucrare. Că, de la o lucrare la alta ai anumit tip de neliniște care nu te lasă, iar inteligența ta o citesc acolo, nu în vorbele pe care ți le-aș putea cere, pentru că nici nu am nevoie de ele. Pe de altă parte, simt că el are o neliniște autentică pentru un artist, ancorată într-o cultură contemporană concretă. Știe tot ce se întamplă în jurul lui.”

...și, să revin la discuția inițială, cred că pictura asta care devine mecanic din peisaj abstractă e cumva forma unei neputințe. Dar nu ca o chestie finală, definitivă. E o stare care te poate și ajuta să crești, dar să te și blocheze într-o buclă infinită, poate... Cei care depășesc, știu să rupă ritmul. E ca la sport, de fapt, totul ține de blocajul sau comoditatea minții. Noi avem o problemă cu asta, în general, mă uit și la mine... cât de ușor intru într-o serie de picturi. A ieșit bine prima lucrare, dupa care apare cumva o frică să risc să trec la următoarea și aș putea deveni mimetic cu mine însumi… 

(U): …ca și cum ai cita din tine însuți...

(SN): ...și atunci, asta e un risc foarte mare.

(U): ...riști să repeți primul cuvânt învățat, în loc să inventezi o frază nouă de fiecare dată. Apropo de categorisiri, etichetări, cred  că e necesar și sănătos pentru cultură, nu pentru artiști imediat. E un univers paralel cu atelierul. În același timp, un artist nu ar avea nimic de spus, din principiu, ci doar de simțit și exprimat. …despre figurativi și nonfigurativi, simt o dezamăgire când întrevezi formalismul inițial - copacul e la locul lui pe pământ, nasul e la locul lui pe chip, și nu regăsesc abstractizarea acestor elemente și a relațiilor dintre ele...

(SN): …nici mie nu-mi place zona asta. Întrevăd multă comoditate a minții, și pictura nu e întamplător una cosa mentale. Asta e capcana în care cad mulți, una cosa mentale nu înseamnă să ai o poveste, o narațiune deșteaptă, ci e modul în care tu lucrezi cu imaginea, cu instrumentele din mână, ca pianistul care are un număr limitat de note, dar ce s-ar face dacă ar avea 70? Cumva mi se pare că această una cosa mentale (talentul, inteligența) e legată de felul în care știi să îți strunești instrumentele care… oricum, trebuie să fie puține. Așa cum un colorist bun e cel care folosește puține culori dar care știe să le strunească. Ne interesează, poate, ce face cu infinitatea griurilor dintre galben și violet. Inteligența picturii ține de acest aspect, de felul în care îți reactionează suportul. Da, e o discutie așa seducătoare despre pictură, dar și riscurile să ratezi sunt enorme. 

(U): Să revenim pe pământ pentru câteva clipe. Cum ai putea compara în linii mari atmosfera Bucureștiului cu cea a Clujului? Parcursul tău, de la Sorin cel de la început, la cel de azi, fondator al galeriei BARIL, cum apare BARIL-ul, cât ai premeditat și programat, cât a fost întâmplător? Cum e publicul de arta contemporana din Cluj?

(SN): …nu am o experiență bogată cu capitala, poate greșesc, însă am resimțit-o dezlânată, împrăștiată și oamenii, cumva, au o atenție, mi se pare, prea precisă pentru acum sau ziua de mâine. Ori, la Cluj, pare un pic invers. Clujul are și un mod de a-și conserva contextul, adică reacționează prudent la ceea ce poate fi un insert nepotrivit în comunitate. E de povestit poate cum am intrat noi acolo, am dat un fel de probă. Chestia asta mi-a placut foarte mult. Responsabilitatea lor m-a angajat și pe mine într-o chestie serioasă. Noi le-am spus că vrem să facem ceva care sa produca evenimente, nu știam ce, dar nu neapărat galerie. Îi spuneam atelier deschis, nu voiam să-i spunem nici măcar artist run space. Și am început chiar cu o expoziție de-a mea, așa, ca o declarație de intenție. Am început apoi să facem lucruri care îmi erau mie apropiate. În prima fază, de multe luni de zile, nu ne-am dorit să fie altceva. Evitam chiar ideea ca BARILUL să se transforme într-o galerie.

: B A R I L, Fabrica de Pensule,Cluj, 2014

: B A R I L, Fabrica de Pensule,Cluj, 2014

Apoi, cu timpul, împreună cu Tibi Adelmann, partenerul meu, am realizat că tipul de energie care îl presupunea structura inițială e limitat. Am simțit atunci că ceea ce facem sunt doar niște frumoase baloane de săpun, care se duc sau se sparg. Am preferat ca ceea ce făcusem atunci să le tratăm ca pe niște baloane de sticlă. Conservabile, reiterabile, multiplicabile. Toate expozițiile pe care le făcusem până atunci erau coerente cu ceea ce ar fi putut însemna un proiect de galerie. Să își permită - prin natura ei - o colaborare de durată cu artiștii cu care lucrează. Astfel că, plecând de la expozițiile pe care le făcusem până atunci, având în minte lucrurile care urmau, ne-am decis să încercăm prezență internațională, la târguri de artă. Scena de artă romanească e încă firavă, oarecum vie și mai puțin piață. E anecdotic cum o revistă din Cluj și-a propus de curând pe baza, probabil, a unui format larg folosit de ei, să facă un Top 10 al galeriilor din Cluj. Astfel că top-ul conținea opt galerii, dintre care erau câteva de care nu am auzit încă. Despre public. Pe scurt, la Cluj publicul e interesant și curios. Asta e una din satisfacțiile mari când avem o expoziție la Fabrica.

(U): Vă aflați la 500 de km depărtare de București și la 1300km de Berlin. Chiar și așa, Clujul pare mai aproape de Berlin. Distanța aceasta va putea fi reglată, va exista vreodată o fuziune, o coeziune mentală, artistică, etc, București-Cluj? Sau nici nu ar trebui pusă problema din această perspectivă, devreme ce o „piață liberă”, fie că ne place, fie că nu, propune competiție și fiecare oraș să devină un centru cultural internațional.

(SN): Prima parte a întrebării începe cu o constatare adevarată. Dar nu ar trebui să fie o surpriză, Bucureștiul nu are cum să ofere ceea ce alte scene de artă dau, împreună sau separat. Aș zice că e chiar natural să fie așa. Astfel că, eu cred mai degrabă că problema nu trebuie pusă în termeni ca fuziune, coeziune, zic eu. Cred că e nevoie de concurență, mai degrabă, dar aceasta nu se va face între orașe, ci între oameni sau galerii, probabil. 

În general, cei din Cluj își asumă în mod explicit interesul de a fi prezenți în scena artistică internațională. Situație care e valabilă în aceeași măsură și pentru unele galerii din București. Despre ruptura Cluj-București cred că se poate vorbi la nivel de folclor, mai mult sau mai puțin aplicat. E limpede însă că am demonstrat contrariul și prin faptul că fiecare galerie clujeană lucrează cu artiști din București. Și invers. Dacă e să revenim la folcor însă, da, cred că se poate vorbi la nesfarsit despre diferențe. Ele există, dar nu îmi dau seama cât de relevante sunt. Ce e evident în fabrică, e felul profesionist. Aparentele exterioare, clădirea, pot să îți distorsioneze așteptările. În fiecare atelier sau galerie oamenii sunt extrem de serioși. Lucrează. Apoi, atmosfera este bună, deschisă. Oamenii comunică. chiar dacă mai există și opinteli în relații. Adică, dacă între doi există o rivalitate, asta nu îi impiedică să-și împrumute una, alta, sau să se ajute ca într-o comunitate. E ceva care ține de o inteligență a comunicării. 

(U): …orice ai spune, și nu doar tu, coeziunea sau tipul de management interior mi se par că trebuie să fie modele pentru orice comunitate de activiști din arta contemporană. În jur văd o abundență de baruri-galerie-atelier-terasă-folk pline de artiști și bere. Majoritatea sunt formațiuni tinerești care vin din vizualitatea nouă - web-design, product-desing, grafferi, ilustratori, fashion, etc, cu alură de „hippy island of peace and love”, iar celelalte comunități, cercurile de artiști maturi, sa spunem, sunt absorbite de centrifuga limitată a unor galerii. Se simte o urmă de cultivare a idealismului artistic, un elitism ermetic, un turn. Din punctul de vedere al subiectelor ca piață de artă, marketing, agenți, dealer-i sunt refractari.

(SN): …Fabrica de Pensule e constituită destul de utopic, îmi vine să spun. Atâtea personalități și interese la mijloc încât nu ar avea cum să existe altfel, în alt context. Într-o comunitate de oameni normali, probabil ar fi explodat. Ori, aici există exercițiul acesta al statului împreună, cu bune și cu rele, dar acestea își găsesc mai mereu supapa.

Totdeauna vasele comunicante se echilibrează. Și există un status quo prin care toți știm că e mai bine să stăm împreună și nu separat. Asta ține de e o inteligență emoțională, cred. E un motiv pentru care modelul nu cred că poate fi repetat. Fabrica s-a constituit dintr-o gașcă de oameni, în care toți au cam aceeași vechime și sunt foști colegi, au chimie, e o legătură reală. E greu s-o instituționalizezi. Ea există în mod natural. Sunt, poate, și cazuri de neintegrare dar, în general,  conflictele mi se pare că sunt absorbite…

(U): …nu se rupe cercul…

(SN): ...da, exact.

(U): Ce planuri mai sunt în BARIL, în ce poveste ești? 

(SN): Die Austellung (29.05 - 15.07.2014), expoziția artistei ruse Sasha Auerbakh mi se pare un lucru important pe care îl facem. Discursul ei este critic, pune în lumină relația spectatorului cu expoziția, generic vorbind. Prima afirmație a ei este că aceasta nu este o expoziție. Titlul DIE AUSTELLUNG este scris intenționat greșit, cu un singur S. Îmi place, mă gândesc acum că are legatură cu începutul discuției, interesul față de nonfigurativ. Doar că, aici, Sasha conceptualizează non-expoziția, lipsa prezenței spectatorului, ruptura dintre aceste două planuri. O face paradoxal, punând în scenă obiecte foarte frumoase, folosind materialul primar, lutul.

Expoziția e un simulacru, cumva întoarce privirea către spectator, iar adevăratul exponat devine publicul. Și atunci vei vedea că desenele de ceramică și lut ars preiau teme clasice ale picturii - portretul, natura statică, peisaj, marina, etc, într-o alură de comics, pe de altă parte face și referințe precise, există o corespondență cu Hans Arp, Henri Moore, Mondrian, există Matisse, și, practic, re-creează atmosfera de muzeu. Piesa centrală e un acvariu, un simulacru, în care spectatorii se plimbă captivi parcă, într-o expoziție pe care n-o privesc. Alte planuri, în toamnă, o să mai avem o expoziție cu Arancha Etcheverria, apoi cu Mihai Iepure Gorski, clujean, dar nu foarte prezent în Cluj. E într-o zonă conceptuală, nu a materiei.

(U): Bun. Acum propun să ne ridicăm un pas. Propun să povestești, pe de o parte, despre latura fizică - tehnica ta, mecanica ta de lucru în pictură și despre cum ai făcut pasul către vizualitate, ca termen înțeles prin ceea ce astăzi înseamnă artist vizual. 

(SN): Pictura e ceea ce mă preocupă zi de zi. Eu am învățat pictură la Facultatea de arte din Timișoara și am făcut-o cu un profesor foarte bun, Constantin Flondor. Simțeam atunci că fiecare clipă petrecută în atelier e importantă. Eram ca un burete care voia să absoarbă orice informație. Veneam nu foarte instruit în arte, ca student al unei facultăți de calculatoare, cu diverse preocupări colaterale. Ajungând la Flondor, după anul trei, mi-am dat seama că el nu predă pedagogic. Asta e inhibant pentru cineva care așteaptă rețete, poate. Discuțiile de atelier sau în peisaj erau pline și cu martori. Avea geanta plină de albume, îi scotea de simultan pe Leonardo, Klee sau van Gogh. Era cu adevărat special, simțeam că discutăm ca între artiști, deși noi… E o experiență pe care la momentul respectiv nu îmi puteam imagina că poate exista.

Ca să revin la întrebarea ta, eu am plecat de la pictură, de la bun început pictura a fost extrem de importantă. Simțeam că acesta este mediul în care sensibilitățile mele sunt activate, simțeam că pentru mine pictura e locul unde se întâmplă lucruri. Pe de altă parte, am simțit nevoia să ies din pictură, pentru că, pe cât e de frumoasă și seducătoare, pe atât poate fi de înșelătoare. Mi se părea că e atât de ușor să alunec în zone riscante. S-a făcut atâta pictură încât tentația de a fi mimetic față de un artist sau o lume, e mare. Apoi, am simțit că e o chestiune duală în mine, mai mereu.

(U): În aceeași idee, hai să vedem perioada de interferență de la suprafața pânzei la obiect…

(SN): Încă din studenție aveam tentația asta către obiect. Sunt un om destul de nestatornic, nu reușesc să rămân într-o singură poveste. Dar vezi, aceste lucruri sunt foarte legate de pictură. Am început cu o serie de obiecte, dar pe care, ca să le înțeleg, mai întâi le pictam. Ca să percep cumva, nu geometria, ci altceva…,  senzorialitatea obiectului. 

Punctul de pornire al acestor obiecte are legătură cu prima mea expoziție de la București, numită Marea Pată. Conținea deliberat, lucruri foarte diferite: pictură, video, fotografie, desen. Când mă pregăteam de expoziție, în perioada respectivă, aveam drumuri dese la țară. Și făceam fotografii cu aparatul din mers, fiind la volan. Mă interesa peisajul acela, fotografiile nu erau fotografii, nu erau obiecte de arătat, ci erau niște mărturii reci ale peisajului. Era un spațiu care mă conținea, simțeam nevoia să mă identific cu el. Pe de altă parte, acesta era timpul meu, eram frustrat că nu-l petreceam în atelier. Atunci îl consideram timp pierdut. Acestor fotografii le-am spus peisaje normale. În atelier, lucram în acea perioadă autoportrete cu mine copil.

SORIN NEAMTU Almost chairs, 2012-2013

SORIN NEAMTU

Almost chairs, 2012-2013

Unul din lucrurile pe care mi le-am asumat este că orice gând de atelier trebuie dus până la capătul la care poate fi dus. Cred că e important mereu să respiri aerul din jurul tău și să nu ai senzația că asta ai respirat și ieri.

(U): …e un moment în care ai avut mai multă încredere în pictură și apoi l-ai atins și în obiect?

Nu cred că pot gîndi în termenii aceștia. Sunt doua feluri de tensiuni, care răspund în fond la aceleași întrebări, să le spunem. Zona unde sunt dubitativ nu este obiectul. Acolo mă simt aproape ca un inginer. Finalitatea e relativ simplă. Știu că vreau să fac un obiect a cărui plastică, în sensul clasic, al sculpturii, mă interesează mai puțin, dar mă interesează în schimb felul lor de a se construi și de a interacționa cu mediul. Sunt foarte atent la milimetri și centrimetri, la un tip de estetică austeră poate, însă, cu siguranță, adecvată la ceea ce mi-am propus. În nici un caz nu le citesc într-o estetică plastică de belle-arte. Ele nu sunt făcute pentru a fi frumoase, ci pentru a interacționa interogativ cu corpul. Nu le-aș construi, altfel. Asta e finalitatea lor.

SORIN NEAMTU Rolling Chaise Longues sketch 

SORIN NEAMTU

Rolling Chaise Longues sketch 

Toate obiectele acestea le-am numit aproape obiecte / almost things, pentru că designul lor a fost gândit să producă disconfort sau aproape imposibilitatea de a fi folosite. Toate pornesc de la o întâmplare, în timpul pregătirii expoziției Marea Pată, de la Recycle Nest, din 2010. Mi-am dat seama că, defapt, a fost chiar un moment cheie. Chestia asta mi s-a întâmplat de trei ori succesiv, dar coincidența am sesizat-o abia ultima dată. În acea perioadă făceam sport, mergeam la sală. Eram așezat pe aparatul de abdomene. Pe planul său înclinat, fiind pe spate, cu capul în jos, faci mișcări succesive sus-jos. Ajungând, așadar, cu capul în jos, am trăit senzația unei lucidități crunte. Eram ieșit parcă din corp și mă priveam ca pe un om cu pieile decojite, cel care pictează autoportrete din copilărie. Eram ceva foarte moale, organic. Mă gândesc acum, uitându-mă în spate: capul lucid, ieșit din corp, e cel care face obiectele, iar cel care a rămas întins, corpul, face în continuare pictură. Într-un fel. Ideea de a construi obiecte am avut-o în acel moment în care am zis că de starea asta de luciditate pe care o am stând cu capul în jos, de asta am nevoie, asta trebuie conservat. Trebuia să fac obiecte care să mă pună în această stare. Mi-am și notat atunci: Capul în jos repară capul ghem.

Inițial chiar am început să construiesc obiecte care să îmi țină capul în jos. Și am început să ma joc, am tot desenat și am ajuns la ceea ce acum e acel Rolling Chaise Longues. Practic e o sferă instabilă care are un șezlong suprapus. Stând pe ea cu capul în jos, îi caut stabilitatea. Ironia este că ea e stabilă doar neatinsă. Un fel de hopa-mitică inversat. Joaca mea e tocmai în zona asta, să confrunt utopia. Utopia aplicată, pusă în practică, eșuează mereu. Înainte de Rolling Chaise Longues am făcut un aproape scaun, îi spuneam eu. Morfologic aduce cu un scaun dar nu poți sta pe el. Cel mult te așezi pe jos, defapt. De aici si performance-ul pe care l-am facut, agățat fiind cu aproape scaunul de un perete. I-am facut diverse versiuni, cu picioare înalte de 4 metri, sau o versiune bidimensională, trompe l’oeil.

Action with Rolling Chaise Longue, HD Video, 3.20'

În această perioadă făceam o pictură foarte proastă. Devenise sclava obiectelor. Simțeam nevoia să pictez, am simțit-o tot timpul, dar întrebarea era: care e subiectul? Ce să pictez? Apropo de ce spuneam la începutul discuției, cazul Velasquez, la el subiectul coexistă cu pictura. Era tentant să faci, aveam poate subiectul (scaune, mese, rolling-ul, toate obiectele mele) și îmi era simplu să le trag și în pictură. Dar obiectele existau deja, le făcusem. Aici e riscul cu pictura și vorbesc din experiență proprie. Ai un subiect, l-ai pus în carne, făcând obiectul, prin performance l-ai finalizat și, când vrei să faci pictură, ești tentat să reiei tema. Și alegi să faci o sferă, o faci, dar îți dai seama lucrând că nu e bine. Cum o pictezi? Fac un peisaj cu sferă? Ce poate spune pictura respectivă despre istoria ta? Mă așez în peisaj cum se așeza VanGogh? N-a mers… Eram conștient tot timpul că sunt în greșală și voiam să ies, ca dintr-o cameră în care aerul devine din ce în ce mai rarefiat și nu ai nicio ieșire. Dar ești conștient că trebuie să ieși. Ceea ce e un lucru foarte bun să știi măcar și asta. Anul trecut pe vremea asta îmi puneam problemele astea și îmi spuneam că trebuie să ies. Pictura nu are nevoie de subiect, am zis apoi. Refac cumva, dupa o sută de ani ce au făcut alții mai bine, dar până la urmă e istoria mea personală. Atunci am zis că am nevoie ca pictura să fie abstractă. 

(U): Apropo de căutările tale în diferite arii, dar complementare dintr-un punct de vedere, ce relație ai cu fenomenul poeziei contemporane?

(SN): …am scris cu cărbune o poezie pe o pictură udă…

(U): …dar nu despre tine ca poet, neapărat...

(SN): „Discuția secretă” e un festival de literatură organizat de Primăria Aradului, aflat la prima ediție, organizator fiind Cătălin Lazurca. El m-a rugat să împrumut imaginea Rolling Chaise Longue-ului, care se înscria în atmosfera de festival. Pe noi ne leagă lucruri vechi și bune. Am facut multe proiecte creative împreună, ultimul fiind expoziția de la :BARIL , Zenon/off a grupului Radio Tern. De această dată, lucrurile sunt administrativ-organizatorice, Cătălin fiind cel implicat până în măduva oaselor în acest eveniment.

(U): Sorin Neamțu, cred că ai fost supus celui mai lung interviu din viața ta, sper să-ți păstrezi neliniștea și îți mulțumesc pentru bunăvoință.

www.baril.ro


Interviu tipărit în Unrest/Dosar

Format: A5. 20 pagini. Copertă offset 300gr, alb-negru. Interior offset 120gr, color. Afiș A3 insert DcM 90gr.

neamtu 2.png