USER IDENTIFICATION. ȘTEFAN UNGUREANU


Ștefan Ungureanu e numele unui avatar. Îl găsim activ pe trasee și coridoare pixelate, înarmat și plin de armuri dobândite în mii de ore de shooting. Propriul mental și propria memorie sunt un mix de analog și virtualitate, un colaj de trăiri naturale și artificiale din care apar forme androide de pictură. Ca un joc al termenilor, realismul lui Ștefan Ungureanu e virtualism, fereastra e ecran, tehnica e tehnologie, iar programul narativ prezintă o religie programată rațional. Pentru Ungureanu, pictura e contactul ultim cu vechea lume, are proprietatea unui check-point, o demarcare a parcursului său prin cele două lumi. Explorarea virtuală e simultană cu evoluția personală. E mai mult decât a împușca tot ce îți iese în cale și a o lua de la același capăt; e despre trăirea experienței profunde a „jocului”. Avatarul trebuie încărcat cu intuiție pentru a reuși să aducă din jocul virtual experiențe valoroase în jocul analog. Scopul/Jocul e de a deschide mereu noi nivele ale sinelui și nu de a cuceri o singură hartă favorită.

Nu asistăm la reflectări grave, culte sau mistice ci la o relatare pragmatică, eficientă, fizică a acelui tip de emoție și impact trăite în altă realitate. Se poate spune că Ungureanu e într-un joc continuu, fie că e în fața ecranului, la șevalet sau în fața prietenilor - un joc cu legi și reguli seriose, care depășesc condiția de joacă. 

Totul din jur devine parte din manualul său de reguli, toți sunt dispuși într-o scenografie bine organizată, o regie cu intenții clare, un spațiu delimitat de legi științifice. 

O structură fragmentară și spontană compozițional, guvernată mai mult de teoria haosului. Peisaje, personaje și materii ale unei lumi programabile de avatar. În sanscrită, avatara „desemnează numeroasele incarnări terestre ale zeului hindus Vișnu. Avatarul este un instrument foarte comod pentru a experimenta situații noi, deoarece el ne reprezintă fără a ne reprezenta cu adevărat. În caz de eșec, impactul este moderat: ne dăm seama că, la urma urmei, nu este decât o creatură virtuală. Dar în caz de succes, beneficiile pot fi importante: îl considerăm atunci un adevărat dublu” (Serge Tisseron, „Psihologia jocurilor video”). Față de cei din 2000, cei de astăzi vin din laboratoare de cultură complet actualizate. PacMan e S.T.A.L.K.E.R., ”1984” e ”Matrix”, Kafka e Houllebeque, Războiul Rece e războiul atomic, neo-spiritualitatea lui Beuys e pragmatismul lui Hirst, rock-ul live e techno-sample, butonul e touch-screen. Arta acestor noi users, de după 2010, ocupă tocmai falia dintre două lumi cu două limbaje opuse - unul antic, creator de univers, care își trăiește finalitatea și, celălalt, digitizat, informatic, redus, auto-generator.


Pornim de la câteva mici detalii și opinii care ne vor ajuta să localizăm vocabularul și, implicit, mentalitatea și relația pe care o ai cu arta vizuală. Apoi, vom intra în subiecte mai concrete, mai specifice, pentru a ne putea face o părere cât mai panoramică despre tine și lucrările tale. Activezi de 5 ani, ai expus în New York, ești reprezentat de H’art, ai cucerit devreme o poziție clară și proprie până acum pe scena artei contemporane. Pe scurt, ești în plin lucru și într-o etapă extrem de importantă din parcursul tău. Tocmai acești 5 ani din urmă reprezintă totodată și un moment foarte important pentru fenomen, apărând multe feluri de arte și artiști noi. Pictura, care nu e pentru oricine, e totuși mediul preferat de tine. Iar oferta prezentului e cu mult mai atractivă pentru un tânăr artist. Ștefan Ungureanu, cum vezi acest mediu între artele noi? Și cum privești relația dintre artele noi și ceea ce faci tu, în particular?

Nu e o problemă de numire, ci de limbaj. Într-un final, ai același lucru de la orice fel de artist - un obiect cultural. E foarte larg sensul de obiect cultural, instalație, performance, video. Întrebarea e cum le măsori ca fiind bune sau rele, tot așa cum măsori o pictură? Îți dai seama că dacă folosești aceleași criterii, implicit, obiectul final e același. Pictura pare un lucru vechi, tradițional. Dar, noroc că nu e un obiect în sine. Ce zice ea rămâne într-un flow cu restul lucrurilor. De aceea nu mi se pare că a supraviețuit, ci că și-a permis să supraviețuiască. Din cauză că a schimbat subiectul obiectului ei. E un mediu, e doar un limbaj. 

De fapt, e un obiect mai complex pentru mine. Odată am fost la un training de performance. Acolo le plăcea foarte mult să lucreze cu oameni care vin din arte vizuale și nu cu restul celor din aria lor, actori, regizori, scenografi. Cei din aria lor cred că nu înțelegeau cum să elimine tocmai comportamentul teatral din relația cu obiectul și cum poți lăsa doar obiectele să vorbească. Nu puteau să se dezică de ego. Acolo încercau să ne învețe că activitatea e subiectul și că aceasta creează un discurs. Oamenii deveneau obiecte în modul în care ei își construiau lucrurile. Și nu construiau întâmplător, ci voiau să elimine o dimensiune teatrală, pentru a fi cât mai performativă expresia lor. Limitele dintre performance, dans contemporan și teatru sunt suprapuse. Pentru a-ți putea curăța discursul, ai nevoie să te reziști unor impulsuri. De exemplu, cand ești în rând cu alții, încerci să faci sincronizarea prin privirea focusată (un eye-contact prin care te înțelegi cu ceilalți). Am facut o groază de exerciții pentru a dezvolta privirea periferică, iar asta pentru o sincronizare spontană. Exercițiile urmăreau obiectul, joaca cu proprietățile și cu transformările lui și, apoi, trebuia creat un discurs cu efectele cele mai neașteptate ale acelui proces. Cel care ținea aceste cursuri a avut un mod de a-și curăța discursul într-un mod foarte interesant. Când am văzut, apoi, performance-uri prin România ceva nu îmi convenea, totul părea un teatru jucat de un artist. Și erau jucate prost.

Ce ai luat din perfomance și ai adus în pictură?

Am luat foarte multe, de exemplu cum să construiesc poveștile sau acțiunile și cum să elimin din acele povești sau din interacțiuni lucrurile care duc către o lectură a detaliului interpersonal, acolo unde, de fapt, caut să fac activitatea colectivă ca maxim de detaliu, o privire panoramică, nu focusată. M-a ajutat mult la tratamentul personajului colectiv. Majoritatea celor care privesc mă întreabă obsesiv uneori de ce nu e o femeie în loc de un bărbat sau de ce un anumit personaj nu face ceva anume… Pentru mine, personajul colectiv e un singur obiect, un singur fenomen și, implicit, ei sunt ceea ce se întâmplă. Iar ce se întâmplă trebuie să vorbească nu prin modul în care ei se ating sau se întind. Acest mod de a vedea și de a curăța limbajul de specificitățile naturalului, normalului ajută la construcția unui mesaj. 

Gândești intenția sau procesul în termeni ca figurativ - abstract, ai o fixație pe o anume formă de lucru ori, pur și simplu, explorezi și utilizezi în funcție de curiozitate? 

Pentru mine nu înseamnă nimic aceste tehnici, mă gândesc la lucrurile care vorbesc și care au cumva o relevanță în a comunica. Figurativul e un strat tehnic, după ce ideea, întrebarea sau lucrarea e rezolvată. Chiar dacă artiștii nu dau raspunsuri, dar măcar se prefac că răspund. Mai degrabă oferi un highlight. În principiu, îmi place să mă joc cu activități inutile. Ca majoritatea oamenilor, sunt ocupat ori cu a reface același traseu făcut de toți ceilalți, ori cu a face niște lucruri inutile mai mult dintr-un instinct de participare. Îmi construiesc imaginile în funcție de un anume penibil găsit în multe din aceste întâmplări. 

Startul tău a fost cumva mai liber, mai puțin concret în reprezentare față de ceea ce vedem în ultimile serii. Acum ești într-un punct în care compui abstract figuri realiste. Recunoști figuri în lucrări, însă constructul a rămas la fel de liber, cu o atmosferă de scenografie suspendată.

Așa am ajuns să deprind ideea de a construi vizual, venind dinspre materialele cu care m-am putut juca. Dar, se pune problema de skill întotdeauna când vorbim despre figurativă. Actul reprezentării în figurativ e compus din straturi și straturi de aproape sau departe. Sunt niște provocări. Și e aproape traumatic să înveți figurativ. Înțelegi că a fi creativ e un obiect separat de ce poți dezvolta într-o anumită nișă de creativitate. Eu am jonglat cu ce materiale am avut. Acum mă pot uita în urmă și pot judeca de ce făceam ce făceam… dar nu făceam abstract. Acelea sunt obiecte în care a rămas creativitatea, curiozitatea. Mă loveam încă de cum funcționează lumina pe o mână, cum e un ochi, ce înseamnă caracter, cum construiești o compoziție în care ai un prag psihologic de a pune personajul. Am ajuns să folosesc imaginile pe măsură ce îmi construiam limbajul. Așa a apărut figurativul, interesându-mă foarte multe lucruri care vorbeau în prezența unui personaj. La început, hărțile, cartarea și tot ceea ce ar putea însemna un fenomen abstract, limbajul de convenție și de stilizare era potrivit. Arta și modul în care funcționează desenele acelea puteau să trăiască liniștite și fără prezență umană, fiind un produs antropic în sine, e plin de amprente. Apoi m-au interesat foarte mult robotica și lucruri mai departe de reprezentarea vizuală ca limbaj. Și, încet, a trebuit să încapă personaje, să apară figurativ, să încapă reprezentarea. Din ce în ce mai departe și mai puțin prezent un vizual uman. Cred că pe masură ce crești începi să vorbești despre lucruri mai îndepărtate de tine pe care trebuie să le încarci cu mai multă substanță, prezență, figurativ pentru a funcționa.

Am fost acuzat de câteva ori. Sunt foarte multe personaje, portete, iar grupul, pentru mine, e foarte important față de ce era în pictura veche, unde conta caracterul, tipologia, unde puteai să citești. Oamenii zic, sigur, e figurativ, dar nu e despre asta, nu e despre individul acela, nu e un cult pentru anatomie, pentru desen, e o unealtă. O folosesc să spun ceva. Mult din figurativul care se întâmplă în România nu e pentru că suntem fascinați de anatomie, prezență sau realitate, ci am găsit o formă care să vorbească mai bine despre ceea ce vedem, care funcționează mai bine ca limbaj. Și e un fals figurativ, oamenii din spate sunt niște pete. Dar petele, sugestia prezenței, uneori, poate ajunge să fie mai figurativă decât descrierea perfectă a unui om. 

Ca să spun așa, lucrurile merg nu spre figurativul italian, ci spre cel olandez. Totul e plin de simbol și e încărcat cu ceea ce se întâmplă de fapt. Nu celebrează nimeni anatomia în arta contemporană românească figurativă. Și dacă nu e anatomia celebrată, ceva din produsul uman tot e. E, în același timp, intr-un plan senzorial, palpabil. E un joc interesant să vorbești prin lucruri palpabile despre niște senzații. Aproape că funcționează ca o lupă. Relația dintre figurativ și senzorial devine o metaforă pe care vrei să o folosești pentru ceva mai mare, care trebuie să funcționeze de la personalul tau, la un general uman. 

Ai o stare permanentă de painting/living in-progress. 

Am o metaforă de anii ’90 - am copilărit pe șantierul de constructii. Totul e în lucru și nimic terminat. Și cumva nici lucrările mele nu sunt terminate. Lucrurile în acea stare potențială, de a ridica structura fără a mai finisa, vorbesc mai mult despre produsul final. Structura e tot ce vorbește despre acea casă. Daca e colorat peretele într-un anume fel, nu spune nimic în plus. Mă opresc foarte des înainte să termin o lucrare. Mă uit la cum pot încă să adaug și să nu știu unde duce acel obiect. Fără să ating alt final, în sine, ci doar o finisare de un alt grad. Să manifești un skill la infinit și să-l duci la un standard mi se pare o pierdere de timp și pentru ceilalți, nu doar pentru mine. Ideea, intenția spun totul, nu nivelul finisajului.

Până pe la 6 ani am copilărit cu geologi pe teren, prin tatăl meu. Apoi, a fost mutarea la Breaza, eveniment care l-a făcut să își caute de lucru și așa a început povestea cu construitul caselor. Am avut mereu în curte gater, circular sau bușteni. Asta era prin ’95. Practic, mă plimbam cu taică-meu. Tot ridicarea structurii era și partea lui preferată. Asistam la toată povestea, eram curios asupra tuturor detaliilor, la îmbinarea lemnului, la cum funcționeaza sau cum lucrează forțele. Și pe taică-meu îl plictisea finisajul. Nu-i plăcea și din cauză că muncitorii erau foarte nepregătiți atunci, standardul era jos și nici materiale nu găseai, iar în partea asta a procesului pierdeai și cei mai mulți bani. Am copilărit pe șantier, fie că era cel din curtea mea, în care se adunau tot felul de utilaje și materiale, fie pe cate o construcție prin alte părti ale țării.

A fost o experiență extraordinară să aflu cum funcționau toate acele lucruri. Și cred că e în natura umană sa complicăm cumva lucrurile. Vecinii mei erau șocați că nu știam ce e acela un carburator. Toată lumea știa totul despre asta, dar instinctul meu era să nu învăț skill-ul pe care toți îl aveau. De ce aș ști și eu ceea ce știu deja cu toții? Cât timp am avut uneltele, aparatele de sudură, lemnul, timpul acela și posibilitatea să construiesc o mie de lucruri, nu am vrut să fac nimic cu ele, iar acum, când am un șopron gol cu două scule stricate în el, deodată mă interesează.

Ești mai aproape de planuri, de ansamblul sitului, de suprafața generală a poveștii și mai puțin de detalii și elemente nesemnificative…

…mai aproape de promisiunea obiectului și de scheletul lucrurilor, mai puțin față de finisare la infinit. Nu am temperamentul care să-mi permită să mă joc acolo unde știu ca aș pierde. Nu am răbdare să fac un anumit tip de figurativ peste un anumit nivel. Mi se pare că îmi anulează și povestea dacă personajele devin prea definite, prea căutate. Să manifești skill prea mult absoarbe atenția. 

Mai ales astăzi, timp în care avem medii și imagini cu informații cu mult peste ce poate ochiul să perceapă…

Vermeer, știm, era foarte aproapiat de modul în care percepem azi. El nu a avut succes, neaparat, iar cei din timpul lui îi spuneau că tocmai e prea puțin definit. Oamenii răspund la detalii. Ce e vizibil muncit, e foarte apreciat, iar în România îmi pare că e supra apreciat. Chiar simt că îmi pierd niște fani renunțând la un anumit nivel de detaliere figurativă, de definire. Și, oricum, nici nu trebuie să fie despre asta. Mă aștept să aud din ce în ce mai des și deja aud faptul că mai am de lucru la cutare figură sau că mai e ceva de terminat. 

Stela Lia e profesoara care m-a învățat să îmi asum lucrurile în care am deja un know-how și un insight. M-am trezit spunându-le altor oameni să lucreze exact cu ce au mai aproape, cu ei înșiși. Îmi amintesc că de curând a venit un tip de la foto-video care căuta niște sfaturi. După vreo două ore aflu că făcuse sport înainte. Și i-am spus că nu are nicio fotografie cu sport în tot portofoliul prezentat. Toți oamenii vor să se dezică, vor să își schimbe universul și vor să părăsească totul sătui de tot ceea ce au facut înainte. Eu cred că trebuie învățată cealaltă lecție, în momentul în care ai un insight pe un subiect, e clar ca ai depășit o stare superficială de înțelegere a lui. 

Am ajuns de la tehnici, metode și categorii plastice ceva mai aproape de tine. Dacă tot ai amintit de profesori și copilărie, hai să punctăm câteva momente, cum ar fi intrarea în liceu sau contactul tău cu arta și etapa ta de formare.

Clasa a IX-a am facut-o la matematică-informatică, la Breaza, imaginându-mi că voi face personaje pentru jocuri. Desenam roboți, adidași, orice, mai mult decât restul, dar într-un univers destul de redus. Iar după ce am intrat la liceu, am primit calculatorul drept recompensă.  Nu înțelegeam exact termenii din care era construit un joc întreg pe atunci, dar mă interesa carcasa scheletelor unor personaje. După ce desenezi vreo zece, descoperi că ai nevoie să inventezi alte contexte și alte detalii înconjurătoare acelor subiecte. Înveți un pic de design, intri într-o zonă mai pragmatică, cumva, cel puțin mai funcțională. Dar și atunci, ca și acum, îmi construiesc lucrările dinspre această sferă a limbajului jocurilor. Îmi amintesc că m-a atins o lecție foarte scurtă la ora de română, numită „Joc și joacă”.

Practic, am avut norocul de un fel de părinte absent, dar atent. Plecat tot timpul, avea atenția concentrată asupra momentelor cheie. M-a văzut că eram elev de 8 la materii și m-a întrebat: ție îți place? I-am spus că nu și apoi m-a invitat să merg cu el la un șantier - construia atelierul unei sculptorițe. Să mergem să îi arăt desenele, să vorbesc cu ea și să văd dacă vreau să fac artă. Știu că mi-a ținut un discurs despre faptul că alegerea asta trebuie să fie a mea și numai a mea, și să nu rămână doar o sugestie de-a lui. Am mers la acea sculptoriță, mi-a plăcut foarte mult. Am început să fac niște studii, apoi veneam la București unde preda ea. Am început în sincron cu cei care urmau să dea la liceu, desenând naturi statice, apoi lucrurile mai complicate pe care nu apucasem să le fac (temele de clasa a IX-a și a X-a). Încet, încet m-a acaparat cu totul și a devenit ce vroiam să fac. Am rămas cumva cu o stare pe care cred că o am și azi, că sunt în urmă față de ceilalți și că trebuie să muncesc mai mult. Mi-a fost de folos până la urmă treaba asta. Dar, față de alți prieteni ai mei, nu m-am certat cu părinții să dau la Tonitza, chiar dacă doar maică-mea a fost un pic reticentă la început. În principiu, lucrurile au fost constructive.

Taică-meu avea un fel de instinct prin care mă făcea să văd cât mai multe lucruri valabile în mine. A vrut să stau la gater nu că era relevant să muncesc cu el. Ci pur și simplu pentru că voia să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, în lume și implicit cu mine. 

În clasa a X-a m-am mutat de la informatică, la Breaza, la monumentală, în București. Mi-a fost sugerat că tot ce pot să învăț la grafică în liceu pot să recuperez în câteva luni în facultate. Dar avantajul de la monumentală era legătura cu tehnicile și aveam ocazia de a face ceva ce nu mai puteam face altfel. E interesant că a fost un fel de tentativă de ofertă a lui taică-meu - să faci o mie de lucruri și apoi să te hotărăști. E ceva de zis despre cum se simte acel ceva când te apuci să-l faci față de atunci când te gândești la el sau ai o senzație despre el. Și nu e întâmplător nici faptul că acum pânzele mele se tot îngroașă, prind relief, e un instinct de a pune acolo materie. Și vrei să fie o prezență, nu o zeamă, vrei o greutate, vrei să iasă cumva 3D dincolo de sugestia adâncimii. 

La facultate am stat patru ani, la grafică, la Stela, apoi a urmat masterul, doi ani, cu Alexi. Am prins ultima serie de șase ani de facultate. Oferta era mică, aveai tema, un studiu, iar obsesia mea de a experimenta m-a făcut să am nevoie de spațiul meu devreme, să am un atelier. Ideea era că deși eram la grafică îmi plăcea pictura. Doar că nu voiam să o contaminez cu un fel de lipsa de educație asupra desenului. Am vrut să știu desen și apoi, pe acea structură, să vină și pictura. Nu pornesc dinspre culoare, dinspre impresie, ci forma domină culoarea locală. Cred că pentru orice artist orice tehnologie nouă e necesară. Dacă traiești acum cu nostalgia oricărui moment, nu ai cum să nu fii contaminat de trecut. Nu ai cum sa devii atât de absent încât să funcționezi anacronic. Tehnologia trebuie să vină la unison cu cercetarea și construcția artei. În același timp, asistăm la un proces general de hibridizare a multor tendințe care își pierd legătura cu prezentul.

Ne menții într-o emisferă pragmatică. Iar această poveste e o caracteristică a lumii de după 2010 - tineri cu personalități formate mult mai devreme care aspiră direct la un statut, la o recunoaștere. Identitatea lui Ștefan Ungureanu e încă în formare. Cum arată legătura dintre latura umana a lui Ungureanu și produsul artistic? Incerc să atingem un centru nervos ceva mai aproape de biografie, de viața ta. Ce cauți, să te exprimi sau să te acoperi cu imagini pe care ceilalți le vor confunda cu tine însuți?

Ajungi să-ți trăiești într-o anumită măsură propriul personaj. La un moment dat aveam o mândrie stupidă de tipul: eu nu sunt artist, eu sunt gamer. Mă trezesc și mă joc opt ore dintr-o zi și pictez doar patru. Nu are cum să nu fie o relație între ceea ce faci cantitativ în timpul tău și ceea ce vrei să fii. În ultimii ani a ajuns să mă definească într-un fel faptul că stau în atelier. Mi-e greu acum când plec de acolo să mai știu cine sunt și ce vreau. Intențiile mele și ceea ce fac au permeat în obiectul acesta și în identitatea legată de artă, de pictură. Mai plec acasă pentru vreo patru zile, unde devin baiețelul din liceu. E o criză de identitate în absența unui atelier sau a unui loc în sine în care să experimentez, să mă chinui, să îmi caut propriile idei. Mi-am dat seama că nu particip activ la o viață socială. În club ies că acolo sunt prietenii mei. În mare parte rămân izolat și asta e natura acestei munci. Ajung să fiu mult mai imobil decât mulți alții din cauza asta.  

În aparență ești extrovertit și sociabil. În același timp, trăiești mult în interior. Dar e lumea interioară mai aproape de interesele tale sau tot exteriorul e cel care te motivează?

Andy Warhol a răspuns odată la întrebarea ”why do you do the things you do?”, cu ceva de genul: ”it gives me something to do”. E senzația că ești ocupat. Activitatea în sine e obiectul existenței și oricum nu aș ști să fac altceva. Nu sunt atras de o super existență interioară și nici nu fug de exterior, el îmi place, dar și din cauză că lucrez mult, am întâlniri scurte. Particip suficient de mult încât să nu devin un străin. Mă încântă prezența socială, tocmai pentru că știu că mă întorc în laboratorul interior, la atelier. Ai multe dezavantaje financiare ca artist, dar trăiești viața la o scară unu la unu. Cam știi cine ești sau, cel puțin, e nevoie să știi cine ești ca să știi ce spui. Oricum, nu pictez pentru mine. Chiar dacă am o plăcere să socializez pe lângă lucrări, ele ajung să fie exterioare mie, după finalizare. Sunt ale mele doar pentru a-mi măguli ego-ul, dar în fond ele nu mai sunt ale mele. Pentru mine lucrările sunt mai importante decât faptul că eu le-am facut sau că am un discurs acolo. Le scot din atelier și dacă după alte două săptămâni le revăd și încă funcționează ca lucrări, e ceva. Știu că e despre ele, știu că eu doar particip la o altă viață, cea a lucrărilor, dar ele nu reprezintă doar intenția mea. După ce se adaugă săptămânile de lucru sau cât mai durează amestectul cu viața e un pic mai mult decât sunt eu în stare să înțeleg din ele. E despre cât de multă moderare a intenției am reușit. Îi auzi și pe alții că vorbesc despre ele și e la fel de valid ca și ce spui tu, cel care le-ai generat. M-au facut oamenii atenți la asta, să nu vorbesc despre mine, să nu mă așez între lucrare și perceperea ei. 

Asistăm mai mult la un joc al construcției, nu al căutărilor emoționale și iraționale. Ești interesat mai mult de artefact, de geometria și mecanica lucrurilor și mai puțin de mistica creației.  

Nu te poți preface. Când lucrezi ești mai intim și mai personal cu lucrarea decât oricine. Dar în momentul în care ai terminat cu lucrul iar lucrările rămân exterioare, e foarte complicat să te mai joci de-a ce ai vrut să zici… e necesar ca lucrările să poată vorbi singure, să nu fie ajutate, să nu reprezinte afectele unor momente.

Și, ca să bată o generație sau timpul lor, trebuie să conțină un fractal al conceptului încât să se mai poată aplica încă, să fie valabile și peste câteva zeci de ani. Ești castrat din principiu de filozofiile din jur, de cum văd sau ce își doresc oamenii și nu vrei ca lucrările tale să fie așa. Dacă vrei să conteze ceea ce faci, e doar instinct, e în absența afectului, altfel ideea sau conceptul cad. De ce nu ar putea exista o formă de emoție a rațiunii? Cele mai emoționale momente ale mele au fost, de fapt, când am reușit să aplic un concept și să văd ce ecouri are în realitate și cum funcționează. E ceva magic și emoțional în înțelegere și în cunoașterea rațională.

Astăzi, poezie pare că e mai mult în științe. Ideea că un subiect se află în două locuri diferite în același timp sau timpul și spațiul variază sau natura e vizibilă doar pentru cel care o privește, toate acesta par a fi mai mult metafore de odinioară, găsite în arta poeziei.

E foarte frumos că acum nu putem înțelege realitatea decât prin dimensiunea metaforică și poetică. Lumea fizică are o complexitate pe care nu o poți atinge prin pura percepție. Metafora e mai degrabă folosită pentru a cunoaște. Chiar dacă am reuși să decriptăm totul, cu ce o să rămânem? Oamenii anticipau cu frică acest gol al înțelegerii. Dar dacă știm totul despre cum funcționează o floare, fără nicio minune, fără secrete, e posibil să nu știrbim cu nimic senzația și perceptia, ci dimpotrivă, e posibil să o potențăm. Suntem obsedați de fapte pe măsură ce noi participăm la un lucru din ce în ce mai haotic, care ține cont de întâmplare, de un zgomot necuantificabil. 

Acum, după 2010, găsim o atmosferă și o cultură cu totul noi, cu alte baze, mult mai recente decât ale celor din anii 2000. Nu mai e omul și cartea, ci e avatarul și existența virtuală.  

Despre ’89 și anii de după îmi amintesc prea puține, dar încă țin minte o caricatură care m-a marcat, cu doi mineri, și cu textul: „Cine spune că studenții ăștia e deștepți? Uite ce creier moale are!”. Mi se pare foarte relevant pentru ce aud de la cei mai mari că s-a întâmplat atunci.

Oricum, ne simțim ca într-o bulă, în Bucuresti, dar și în România. Ne lipsește conversația vizuală, e prea puțin. În Cluj există, de exemplu, o clădire uriașă dedicată programatorilor care se bat în tot felul de proiecte. Nu cred ca e întâmplător, viața lor e mai ușoară, într-un fel, acolo, traitul cu minimum, în general. Trebuie să ai ce să mănânci ca să poți fi interesat de ceva din afara vieții tale. E mai greu pentru sud, viața e mai scumpă fără să coste neapărat mai mult, ci pur și simplu e mai scump să trăiești aici, e mai agasant și mai consumant, mai individual și mai egoist. Nu se pot asocia ușor doi oameni, dacă stau de vorbă o jumate de oră, află că nu sunt de acord. Acest București romantic a pornit ca târg, o mie de oameni de nicăieri pe care nu-i interesează de ceilalți, fiecare venit să-și scoată pârleala, să obțină ceva și să se întoarcă de unde a venit. Suntem cumva mai singuri chiar dacă suntem mai mulți și chiar dacă ne călcăm în picioare. Cu atât mai greu e să renunți la o identitate personala acceptând că faci parte dintr-un grup. E o nevoie în toată această gălăgie să ai individualitate, să poți contura ceea ce ești.

Ce identitate crezi că ai produs sau ai conturat până acum?

La un moment dat, încercând un discurs de la depărtare, mi-am dat seama că nu vreau să devin artistul "ecologist". Cred că e ceva aproape natural în traseul progresului. Dacă pentru alții e un obiect de criticat, pentru mine e o fascinație în exploatare, în resurse. Acum rasuflu ușurat că sunt „ăla cu știința”, deși o să-mi treacă și chestia asta. Mediul vizual ajunge să domine foarte mult percepția, iar dacă mai aduc și termeni din jurul științei, automat lucrurile sunt așezate undeva pe-acolo. Chiar dacă eu încerc să vorbesc despre om.   

E o chestiune de supraviețuire, în fond. Încerci să faci față provocărilor acestui joc al tău, facându-te să chestionezi, să asimilezi, să împrumuți sau să elimini anumite conținuturi. Toate aceste "cheat-uri" sociale, un fel de experiență dobandită pe o anume hartă a jocului, te ajută să "finalizezi nivelul". Chiar dacă nu cunoști tot jocul, intuiești programul și faptul că urmează mereu alt nivel? 

Știi că sunt reguli pe care le speculezi, știi că sunt alte meta-reguli pe care dacă le urmezi celelalte devin complet irelevante și tot așa. În mare parte e o chestiune de optică și nu trebuie să-ți uiți țelul. Nu e o parcurgere din nivel în nivel, ci tu îți adaugi straturi de dificultate ca să ai provocarea să faci ceva. Lumea de obicei alege să se joace doar cu niște reguli cu care convin. Dar, în principiu, cauți mereu alte reguli. Îți faci câte un obiect care presupune generare, supraviețuire și conținut nou.

E momentul 2010 poate o ieșire totală din post-isme și alte post-datorii față de secolele trecute spre o nouă revenire la experiment total, în care utilizăm și profităm de absolut orice avem la îndemână, de la tehnologie, la științe, până la entertainment și până la vânzare sau reprezentare? 

Post-modernismul părea o artă care cita tot arta, loc unde s-a împiedicat de ea însăși. A vorbit cinci minute despre ea, dar și-a dat seama că are foarte puține lucruri de spus, ea cu ea, ca e un "lens field", că are niște criterii de conversație, dar că nu poate fi totodată și subiect, nu funcționează așa și pentru artiști, ci mai mult pentru curatori. Și s-a mai schimbat ceva după 2010, sunt mult mai mulți generatori de informație, cu o mult mai mare pondere, care sunt curatorii și galerii, nu artiștii. Într-un fel artiștii devin o unealtă. La un anumit nivel îți convine pentru că delegi grija banilor, grija reprezentării culturale și a ceea ce faci. 

Iar dacă vorbim despre scena de artă, trebuie să vorbim despre o dimensiune culturală, pe când dacă vorbim despre piața de artă, vorbim mai pragmatic, despre ce se vinde, cine generează interes. Încerc să mă liniștesc în legătură cu banii și să mă gandesc la ei doar cand sunt de față cei care fac bani din artă. Dar, când mă trezesc dimineața, nu mă gândesc la ce și cum să vând, ci la ce adaug și scot, sau la ce spune o lucrare. Discursul meu se schimbă în timp ce-l fac dar, după ce l-am terminat, e un obiect cultural. Oricum, dacă gândești că lucrările au o viață a lor atunci nu mai țin de mine nici discursul și nici contextul. 

Hai sa revenim în concret și să atingem câteva dintre acțiunile tale importante. Ce expoziții ai avut în acești ani?

Aș putea vorbi despre ce expoziții nu am reușit să fac în acești ani. După ce am terminat facultatea, George a insistat foarte mult să ne luăm atelier împreună. Era 2009 și trăiam acel vid despre cine sunt eu acum fără să mai merg zi de zi la facultate. Ne-am luat atelier, ne-am apucat de lucru și am primit o vizită, Irina Protopopescu, de la Slag, New York. Am vorbit, a funcționat dialogul. Apoi am definit o expoziție.

A apărut spontan numele George în discuție. Ajută-ne să înțelegem.

La fel de spontan a apărut și atunci, George Anghelescu, colegul meu de atelier de o mie de ani, adică de șase. Ne știm din facultate, el fiind cu un mai mic, la fel si prietenul Adrian Preda. Ei veneau odată la trei săptămâni pe acolo, dar ne-am împrietenit, cum fac copiii. George a inițiat povestea de a avea un atelier împreună doar ca să mai fie alături cu cineva care face asta, și să umple vidul acela despre care. Nu știi nimic cand ieși din facultate, nu îi știi pe oamenii din artă, nu ești obișnuit cu viața socială de la vernisaje și cauți ceva mai aproape de casă, între casnic, prietenie și susținere. Lucrurile se bălăcesc într-un fel, dar criteriul a fost până la urmă că dintre toți oamenii de la facultate, ceea ce lucram eu lui George îi displăcea cel mai puțin. Îi completa și lui discursul foarte bine. Într-un mod pragmatic ne-am asociat. Apoi lucrurile au mers adaptiv. Am avut expoziția de la Slag, eu cu George, cu Ioana Gorzo și cu încă un tip din New York. Primele lecții învățate despre ce înseamnă o galerie în New York este că nu poți avea doar artiști străini. E un loc așa de mare încât, pe ei, nu îi interesează și nu-i atingi ușor cu import. Așa că, și noi, deloc întâmplător, a trebuit să expunem alături de un artist care activează acolo. 

Feedback-ul a fost foarte bun și frumos. Cred că, mai ales după facultate, apare un fel de instinct de a te autoimpresiona. Am facut primele două lucrari mari. Am trăit povestea ca pe un ritual de încheiere a unei etape de inițiere și o intrare într-o formă de egalitate cu ceilalți. Apoi, am început să lucrez de fapt compoziții mai mari, personaje mai mari, lucrări mai mari. Îmi amintesc că mulți îmi spuneau atunci că e cea mai proastă chestie, că o să am lucrări puține într-un timp lung și cu o mare investiție de bani. Aveau cumva dreptate, pentru că, după expoziția de la Slag, pentru care am lucrat cam șase luni, ne-am lovit de lipsa de bani. Apoi, după Slag, ne-am mutat instinctiv atenția pe a supraviețui aici. A reveni la New York deja era o poveste foarte departe, noi încă nu știam să fim profi, cum să compartimentăm sau ce înseamnă să avem o galerie în altă țară. Eram încă angrenați în imediat, fără un know-how despre cum să întreții un parteneriat la distanță. Așa că ne-am apucat să expunem aici, desigur cu intenția ideală de a lucra și pentru acolo, și pentru oriunde. Practic, din cauza banilor, lucrurile s-au selectat și s-au prioritizat ajungând să avem o prezență, în mare parte, aici.

Apoi am făcut împreună o expoziție dialog, în loc de o personală. Lucrurile au început să se miște, nu financiar, dar senzația de validare, acceptarea discursului, forma vizuală. Cred că ia niște ani buni oricărui artist până să ajungă sa fie digerat de un public, până la actul cumpărării. Trebuie să demonstrezi o perioadă că nu pleci nicăieri, ca nu abandonezi, că nu-și va intra viața în drepturi. Eu am considerat din start că asta e viața. Nu a fost o problemă, dar am aflat din conversații cu restul colegilor mei care, la o lună după facultate, erau angajați, plecați, căsătoriți, depinde de context, dar în mare parte au răspuns unor nevoi instinctuale de constanță, de siguranță, de normalitate. Viața și-a cerut drepturile.  

Una dintre ultimele expoziții a fost cea de grup de la H’art, cu George și Adrian, iar cheia comună a fost că suntem bucureșteni. Desigur, despre comportament e vorba, nu despre origine. Punctul de convergență a fost că ceea ce facem e "urban". Apoi am avut o personală, practic două compactate într-un singur spațiu, cu Explozii și cu Mehr Licht. Am înglobat foarte mult discurs de experiment de care nu eram conștient, dar a generat un concept umbrelă care a cuprins cele două serii. Eu credeam că ele sunt diferite, dar erau tot o observație din joc, de convenție și construcție. 

Într-o admirație totală față de universul antropologiei, biologiei, experimentului de laborator, a sateliților și tot ce are intenția experimentului și a cercetării aveam senzația că găsisem în sfârșit contextul în care niște povești pot câștiga complexitate. M-a fascinat cum se poate curăța discursul și cum își poate găsi locul potrivit. Apoi, a urmat un an de vid după moartea tatălui meu. Iar acum, vom vedea. Simt o revenire cu mai multă asumare a ceea ce mi se întâmplă. Încerc să compactez spațiul dintre senzorial, emoțional și obiectele noi care au început să mă intereseze. Practic, laboratorul nu mai e fundalul lucrării, ci e unde trăiesc și las lucrurile să se genereze altfel, să se întâmple. 

Acum pregătesc o expoziție. Nu am ce spune despre lucrări. E un pic din ce făceam inainte, dar și din ceva ce nu aveam. E un loc între ceva și altceva. Îl văd ca locul dintre impactul vizual de dinainte și noi contexte, noi povești. Iar peste acestea, un strat de tehnică în sensul limbajului și cât de mult pot să lucrez cu limbajul încât lucrurile să se transforme, altele să devină ofertante, să pot să le fac altfel, să le definesc altfel în material și în fizic, în figurativ. Încerc să ajung la un discurs mai larg,  să fie compoziția abstractă mai bună, să vorbească tușa, să vorbească pata în timp ce nu își pierde subiectul. Vreau să înglobez elemente din toate jocurile cu abstractul de la început în discursul acesta de acum. Vreau să fac un upgrade. E o stare interesantă, cauți un upgrade dar nu știi din ce elemente să-l compui și, din când în când, afli că trebuie să te uiți și la tine însuți.

Cum ai primit solo-ul față de trio?

În sfârșit era vorba doar despre mine. E altfel când știi că toată discuția e reprezentată doar de tine. Nu e o senzație de participare, ci mai mult de reprezentare. Cred că fiecare, după prima personală, nu prea mai vrea un group-show decât dacă e discursul cuiva sau dacă te ajută și te pune în valoare. Personala te face să-ți placă să te joci singur, îți place să fii singurul subiect. E și o frică de impostură foarte mare. Mă simțeam super dezbrăcat și eram speriat de treaba asta. L-am auzit pe un scriitor povestind despre frica asta, de a crede că ești privit ca un impostor, când trebuia să vorbească prima dată despre cartea lui care avusese un mare succes. Ai senzația că ai furat acele lucruri pe care le expui, că nu sunt ale tale. E ciudat să fii personajul care a făcut acele lucrări care, oricum, nu te mai reprezintă doar pe tine. Tu trăiești uman cu ele, le vezi altfel, dar e ceva foarte cald în peretele acela pe care stau lucrările.

Iar povestea cu trioul a fost foarte bună, a însemnat promovare, popularizare… a făcut bine, deși stăm de vorbă și încă este disputată ideea. Dar cred că, din cauză că fiecare a avut parte de o personală, fiecare preferă individualul. Trebuie să faci parte dintr-un ceva mai mare, oricâtă individualitate ai vrea. Colos dacă ești, tot ai nevoie de niște stânci pe care să stai. 

Ștefan Ungureanu, am consumat foarte multe din curiozitățile cu privire la felul tău de a fi și de a gândi, poate am aflat chiar prea multe. Spre final, aș mai contura această pasiune a ta pentru gaming, pentru o lume virtuală cu un design anume și cu propriile legi și coduri de existență. Să încercăm să ne apropiem și să găsim scurte relații între joc și arta ta. Cât control ai și cât de controlat ești într-un joc?

Într-un joc mai mult te joci de-a controlul, dar nu ai controlul. Lucrările mele sunt într-un anumit fel o regie, iar scenografie am facut pentru teatru și film tot în perioada cu performance-ul. Atunci am rămas cu o stare de admirație pentru cei din aceste domenii, mai ales că vedeam cât de intens munceau. La două dimineața ieșeau în oraș cinci minute și revenau la lucru. Față de un pictor care stă într-o bulă foarte lentă. Și, într-adevăr, e nevoie de mult timp până să condensezi suficient material, până să poți face o expoziție valabilă. Dan Popescu nu greșea când imi spunea că îți ia doi ani ca să faci o expoziție bună. Nu e chiar fără rost dar, ca activitate și ca tonus, performance-ul a fost un model pentru mine, mai ales că e vorba despre un lucru în grup. Singur ai mult mai puține repere. 

Trebuie să ne jucăm cu limitele. E convenabilă toată disputa asta a jocului. Mi se pare a fi mult mai creativă decât o dispută a seriozității. Am învățat asta pe mine. Vedeam cu ochelari de cal, în prea multe reguli, credeam că eu controlez povestea, dar fondul acela al gravității era o regulă mult prea grea care plutea și umbrea peste celelalte. Iar lucrurile pot fi cu adevărat amuzante. Asta a fost cumva surprins într-o discuție cu Stela, la o expoziție de grafică elvețiană, la MNAR. Eram în fața unei ilustrații pe care, de obicei, o găsești într-un ziar, dar mai avea ceva, era extrem de inteligentă și plastică și făcea niște referințe. Iar Stela a spus „de ce nu ar putea fi asta artă?”. Aici, în est, e cam complicat. Nouă ni se pare că umorul nu are legatură cu cultura. Iar acea lucrare era expusă în MNAR, noi ne-am asumat-o cumva ca fiind artă. Era o glumă, dar cu referințe inteligente. Și nici nu funcționa dacă o decriptai altfel decât ca artă. Dacă te gandești la artă în termenii noștri, gravi și serioși, scapi foarte multe lucruri bune din vedere.

Ce jocuri te-au marcat mai mult?

S.T.A.L.K.E.R. Între carte și film și cum funcționa jocul, era ceva destul de incontrolabil. Artefactele acelea funcționau ca un alt eveniment, ca o metaforă la viață. Te plimbai prin zonă, se aplicau reguli, dar care, apoi, se rupeau. Căutai un rarisim, dar era periculos să te apropii de el. Era o magie. Funcționa povestea pentru că era o magie dincolo de mecanica simplă stânga,  dreapta, împuști, nu împuști, te ascunzi să reîncarci arma și așa mai departe. Avea un strat mai amplu, aveam o senzație reală de explorare. De fapt, tot ce înseamnă 3D-shooter m-a fascinat. Lucrurile au început oricum să aibă o anumită densitate, să le poți confunda cu un film, să fie o experiență în sine, ca și cum ai fi citit o poveste credibilă. Mai prefer și construcția civilizațiilor, provocarea e să construiești un obiect, un ansamblu funcțional. Aici ai acea vedere de sus, birds eye view, iar să construiești o mecanică și un organism care funcționează e cu totul altceva. Te prinde și asta, dar nu ca un 3D-shooter care devine o întreagă experiență.

Din această zonă a jocurilor pot spune că am împrumutat o formă narativă și un sistem de reguli. Ca să faci un joc, trebuie să aplici reguli despre ce înseamnă gravitație sau cât poți sări și tot așa. E o relație cu environment-ul dar îți trebuie mai mult de atât, îți trebuie un motiv să sari peste bolovan, să ajungi nu știu unde. Acel motiv e narativul. De ce mă duc acolo, de ce vreau să împușc cincizeci de insecte? Iar asta se întâmplă și cu lucrările, cumva. Ele sunt ca o ofertă pentru cineva căruia îi spui pe unde să se plimbe, unde să zăbovească, ce să facă. Lucrarea e o rețea de reguli, un set de micro-reguli cu care îmi organizez un nucleu. Iar apoi, după ce construiești obiectul lucrării, lucrarea în sine trebuie să dobândească alte reguli. Mai ales când ai figurativ, scară, perspectivă, etc. Toate acestea sunt reguli și e ușor să faci saltul și către conceptual. Dacă am reguli care spun cum funcționează vizualul, de ce să nu am reguli pentru structura din spatele lui și pe subiectul la care face referință?

E ca și cum ai mima o natură ideală, virtuală. Iar memoria începe să fie un mix între experiențele celor doua realități.  

Da, și, oricum, mai degrabă decât un peisaj natural, în memoria mea sunt peisaje din jocuri. Amintirea mea din copilărie și cu amintirea mea dintr-un joc sunt tot un moment din viața mea, sincronizate și cu rapeluri la o groază de emoții. Reale sau nu, peisajele acelea sunt fixate în memoria mea, sunt senzația vie că am fost acolo. În amintire experiența aceea virtuală devine egală cu experiența realității.

Ștefan Ungureanu, mulțumim pentru această confesiune mai mult decât generoasă. Îți urăm spor la lucru pentru expoziția pe care o pregătești pentru septembrie la H’art și să ne regăsim cu bine la vernisaj.

 

©unrest 2015