"SUZI'S HEAVEN"


Printre tușele violente și agresive ale unor vremuri pseudo-medievale,1999 - 2000, se desprind și primele fragmente și extazuri ale unui nou paradis sensibil și acid, extrem de viu, “paradisul” Suzanei Dan. Post-modernist, roz, șocant, fără tabu, fără limită, senzorial și efervescent. Un univers configurat în jurul unei false mistici erotice așa cum nu se mai întâmplase până atunci în uleiuri pe pânză. Materia e erotizată, textura naturii e surescitată, mineralul e epidermic, planeta e un organ, iar toate acestea într-un tratament hiper-estetic, cu detalii halucinante, cu o figurație primitivistă. 

Sexualitatea, erotismul, extazul copleșitor aparțin primelor capitole de autocunoaștere, primilor pași în configurarea identității. Privind procesul prin conținutul său reparator și nu prin efectul produs asupra unei societăți superstițioase, tematica dezvoltată e cea a sinelui, a biografiei proprii, nu e importată cultural. Suntem invitați să ne lăsăm simțurile deschise, să uităm de convenții, să „învățăm pentru a uita”. Dincolo de tabu, dincolo de păcat, pe pânză, Suzana Dan ne deschide “porțile percepției”.   

20.12.2014


UNREST: Suzana Dan, în ultimii 15 ani lucrurile s-au amplificat din multe puncte de vedere. Chiar daca mulți se plâng că nu e piață sau că nu e public, lucrurile diferă. Au apărut și generații noi de artiști, de galeriști, generații noi de privitori. Propun să te prezinți luând în calcul mai ales pe cei care cunosc mai puțin biografia ta și să ne așezăm față de cei care ies din facultăți în acești ani, care văd cu totul altfel lucrurile. Sunt obișnuiți cu impactul, cu șocul, fie că e pictură, fie că e cinematografie, nu au așa multe tabuuri cum aveau generațiile de dinaintea lor. Au o realitate fără granițe, la propriu. Modelul tău de sănătate are aderență și la cei noi, și la cei vechi. Nu poate fi vorba de o rețetă, desigur, nu aceasta e intenția, dar este posibil să identificăm o anume stare de spirit. Care este originea acestui Paradis și cum a orbitat în toți acești ani?  

SUZANA DAN: Dacă ar fi o rețetă, pentru mine e una foarte simplă. Am avut noroc. Tot ceea ce am devenit si ceea ce sunt este rezultatul unor coincidențe. Lucrurile pur și simplu s-au așezat într-un anume fel și cred că am înhățat, la momentul respectiv, ceea ce trebuia să înhăț. Poate că mi-am ratat alte șanse însă, în final, constat că am facut bine așa cum am făcut. Începând cu începutul începutului, tatăl meu a terminat facultatea de arte, la sculptură. În momentul în care au  apărut familia și copiii nu știu dacă s-a temut sau nu a mai vrut să facă acest compromis de a trăi din meseria de artist. Mai ales că istoria familiei noastre nu a fost una dintre cele mai fericite, bunicul fiind deținut politic, au suferit cât se poate de mult – tata a decis să-și dedice viața carierei de profesor. I-am fost eleva și, înaintea mea, i-au fost elevi o parte dintre profesorii mei din liceu și alte personalități din domeniu. Am făcut clasele mici în Zărnești dar, în clasa a 4-a, tata m-a întreabat dacă nu vreau să vin la școala de arte, în Brașov. Așa că am fost transferată în Brașov. Acela a fost primul meu turning-point. Copilăria mea atunci s-a terminat. Nu puteam face naveta Zărnești - Brașov și a trebuit să stau în căminul liceului pedagogic. A fost ceva… hardcore. Stăteam într-o cameră cu fete de liceu, mai exact, de la liceul CFR, Brașov. Erau în clasa a XI-a și se confruntau cu o explozie și cu o lipsă totală de control asupra hormonilor. În plus, aveam o pedagogă aberantă care ne impunea niște reguli extreme de igienă. După ce veneam de la sala de meditație, unde ne făceam temele, trebuia să măturăm și să spălăm pe jos, în camere, lună. Îmi amintesc, tot din vremea aceea, că circulau niște caite în care erau scrise poezioare porno însoțite de desene în stilul tatuajelor. Era un amestec complet aiurea. 

SUZANA DAN, 1999

SUZANA DAN, 1999

În mare, eu eram o loază. Imaginează-ți că profesorii mei erau colegii tatei iar doamnele secretare mă cunoșteau de mică. Secretarele mă chemau la secretariat să îmi țină morală iar tata, săracul, știa foarte bine cât de “capabilă” eram. Doar vedea și singur catalogul. Nu am fost un copil bun niciodată, am fost tipul de elev mediocru. În toți anii de școală, dacă am ieșit cu totul de zece ori la tablă, am știut să mă scund și să devin invizibilă pentru ochișorii profesorilor, într-un mod strălucit. Ca literă, în catalog, eram plasată perfect: nici la început, nici la jumătate, nici la sfârșit. Îmi făcusem o prietenă foarte bună cu care și acum sunt în aceeași relație, Andreea Tavitian. A fost singurul copil cu care aveam o legatură, ne puteam comunica totul. Ea a plecat la Paris, făcea design vestimentar, iar acum este stabilita la Berlin cu familia si si-a fondat propriul brand. Urma liceul iar singurele licee de artă erau la București și la Cluj. La Cluj nici nu mi-am pus problema să merg. Tot în clasa a VIII-a eram când venise și Revoluția.

În zilele acelea, când începuse masacrul de la Timișoara, ascultam Vocea Americii, cu sora mea. În fiecare zi era câte un gen de muzică rock, jazz și altele. Noi eram cu pop-ul și înregistram și ascultam superfericite. Dar, tata, a venit și a inchis aparatul și ne-a spus: “Oamenii mor și voi ascultați muzică la radio?”. Asta mi-a rămas foarte clar întipărit în minte. Nu a mai spus nimic și a plecat. Momentul Revoluției a fost foarte impresionant și l-am trăit foarte serios. Tot în ziua Revoluției, când a fost discursul și fuga cu elicopterul, eram în vacanță. Ne jucam pe stradă în acea iarnă care nu era deloc iarnă. Era cald și soare, jucam badminton. Când a început oamenii s-au adunat în centrul Zărneștiului. A fost o chestie foarte puternică. Eu cu sora mea și cu un var mai mare am spart biblioteca din centru și am aruncat cărțile cu Ceaușescu pe geam, în stradă. Eram doar noi trei, nimeni din mulțimea de afară. În fine, la scurt timp a apărut un zvon foarte serios: vin teroriștii! Cu personalul la Zărnești, imaginează-ți. Imediat a apărut și zvonul cu apa otrăvită. Și gata, asta a fost, ne-au trimis acasă să ne uitam la telenovela de la televizor. Dar am plâns, am plâns cu toții. Și eram și foarte fericiți. A fost un moment în care nu aveam emoții sau regrete și rezolvarea tuturor problemelor și a răului cel mai mare, Ceaușescu, era să fie împușcat. Mi-am notat-o în jurnal. Desigur, ca pe orice jurnal pe care l-am început, cred că sunt vreo 20 de caiete, are doar trei foi scrise. Pe una e scris frumos și cu steluțe: “A căzut Ceaușescu”. Îmi mai amintesc foarte bine începutul filmului “Ringul” din acea noapte.

Se apropie anul de liceu, între timp se instaurează acea formă de proto-democrație. Foarte interesant mi s-a părut faptul că toți am devenit implicați politic. Apăruse o spintecatură clară, în clasă erau feseniștii și noi, ceilalți și ne certam între noi. Știu că Andreea, prietena mea, se enerva pe cele două colege din banca din față care erau feseniste. Una dintre ele purta cercei cu trandafiri. Iar noi aveam probleme serioase și discuții aprinse, nu cercei. A fost un moment pe care l-am consumat foarte intens. Ca studenți, mai tarziu, acest lucru cred că a devenit mersul zilnic la demonstrații. Azi ce mai facem? Mergem la demonstrații. La un moment dat am pierdut și mobilul manifestării. Din păcate, în sfera studențească, consider că foarte multe lucruri nu s-au făcut cum trebuie. Eram o turmă care doar pontam și nu ne interesa realizarea sau finalizarea lucrurilor într-un anume fel. 

U: Nevoia era de eliberare a unor tensiuni și mai puțin de realizare a unor scopuri. Scopul încă era străin pentru majoritatea. Începuse liceul…

Când s-a reînființat liceul am dat admitere și am avut mare noroc. A fost singura dată când proba s-a dat fără matematică și limba română. Am intrat la liceu și lucrurile au început să fie foarte bune. Eram prima generație de după 1990 iar profesorii erau noi și pur si simplu ni s-au dedicat total. Erau niște oameni extraordinari și ne-au învățat niște lucruri extraordinare. De exemplu, era un profesor la grafică, domnul Adrian Timar, care ne vorbea despre Joseph Beuys sau despre sensul liniei sau despre tot felul de lucruri care ne-au rămas în creierul nostru mic, mai târziu. Când am ajuns la facultate și mi s-a spus a doua oară de Beuys s-au legat ițele. În liceu, profesorul care m-a „sedus” și care m-a și determinat să încep să lucrez a fost domnul Corneliu Mihai. Avea un fel special de a comunica cu noi, cu totul extraordinar. Fac o paranteză aici: am avut întâlnirea de 20 de ani în vara aceasta și ne-a spus că, prin comparație cu alte generații, noi eram niște romantici. Că eram născuți pentru a pierde. Toată lumea ne spunea și atunci că suntem o generație de sacrificiu. Dar nu ne interesa. Pentru noi asta însemna să ne apucăm să facem chestii care nu se finalizau niciodată. Însă tocmai acest lucru a devenit un exercițiu foarte bun prin care să afli ce să faci și să începi să faci un lucru. Nu finalitatea conta, ci plăcerea. În momentul în care începi să faci ceva dar îi ai în minte finalitatea s-ar putea să pierzi un segment foarte important pentru tine, ca om și ca artist. E ceva ce spun și repet cu disperare. “The joy of serendipity”, această bucurie de a descoperi lucruri întâmplător, este tot ce te ajută pe tine, ca om, enorm. Sunt studii care susțin faptul că a te specializa contează mai puțin decât a fi creativ. Fără creativitate ești egalul unui robot care face acel lucru, până la urmă, mult mai bine decât tine și decât oricine. Dar, pentru a fi creativ, nu este îndeajuns să te naști cu geniu și nu ai cum să fii Mozart. Creativitatea se îmbogățește, este un exercițiu al minții. Îl faci doar acționând. Și nu este doar despre a căpăta manualitate. Exercițiul creierului se dobândește prin experiență și nu prin repetare sau extaziere. E un dialog mental pe care îl ai cu bunul pe care îl meșterești. În acești termeni am primit lucruri foarte bune de la acei profesori. Ne-au împins și ne-au expus în tot felul de acțiuni care ne-au ajutat enorm.  

U: Ai avut parte de stimularea creativității și nu de perfecționarea unui exercițiu de culoare sau desen. Cum te-a motivat sau cum te-a ajutat asta să te pregătești pentru facultate?

La sfârșitul liceului profesorii vedeau clar că o parte dintre elevi au o șansă să intre la facultate și o altă parte, nu. Motivată de profesorul meu am fost calificată să fac parte din grupul celor care aveau o șansă reală. Tata plecase deja de la liceu. Nemaifiind acolo nu mai știa exact ce făceam eu la liceu, cum evoluam. Știa doar că eram o loază însă, când a venit la expoziția de sfârșit de liceu, s-a dus să vorbească cu profesorii crezând că sunt o semi-corijentă. Profesorii au reacționat imediat și i-au arătat mapa cu lucrări. Această schimbare a avut loc pe o perioadă de trei ani. Dar în continuare eram nesigură. La facultate concurența era foarte serioasă și nu știam exact ce urma să fac. Tata se angajase restaurator la Castelul Bran și mi s-a părut chiar interesant, începusem să învăț în direcția asta. Aveam de dat niște probe de măiestrie și, în plus, trebuia să învăț chimia organică. Iar am avut un noroc. Tata vorbise în ultimul moment cu un fost elev al său, artist, care m-a îndrumat să arăt mapa de lucrări. Voia să-mi fie văzute lucrările și să mi se spună direct dacă “am sau nu am”. Am primit și două probe pe loc de culoare și desen. Mi s-a indicat să încerc mai departe. Și am încercat. Nu la restaurare, la grafică. Am intrat cu fabuloasa medie de 6,66. Nu aveam niciun fel de ape aranjate, nici pile, nici nimic și i-am convins.

La facultate am avut marele noroc să fac toți anii cu domnul Mitroi, mai puțin primul an. Acel prim an, la vremea respectivă, era un an general. Toți studenții erau într-o singură clasă și, la sfărșitul anului respectiv, se dădea examenul de măiestrie prin care se decidea cine la ce secție merge. Era un an de tatonare și de formare. Profesorii voiau să fie convinși de niște lucruri, mulți studenți se plimbau și umblau de la o secție, la alta. La început, eu și câțiva colegi am fost repartizați la domnul Vasile Grigore. Un om foarte bun și cumsecade. Ne povestea cum o să mergem la operă, la teatru, cum o să studiem balerinele pe scenă. Dar nu prea ne convenea povestea. Din această grupă ne-am dus, apoi, cu mapele sub braț, unii la domnul Mitroi, ceilalți la domnul Anghel. Am făcut parte, mai întâi, dintre cei care au ales grupa domnului Anghel. Formându-se mai târziu grupa aceea, am ales grupa domnului Mitroi. Anghel ne-a sedus și noi l-am susținut, desigur. În același timp era o personalitate și un artist foarte puternic care își imprima metoda de lucru. Nu mă făcea foarte fericită lucrul acesta. Șansa mea a fost să mă duc la domnul Mitroi de la care “am învățat pentru a uita”, așa cum ne spunea el. Pentru mine a fost o alegere foarte bună. Am continuat să fac ceea ce începusem cu profesorii din liceu. Am avut parte de teme care ne-au provocat să gândim, să percepem, să ne întrebăm. Dacă te uitai la expoziția de sfârșit de semestru toate lucrările erau foarte diferite, fiecare era cu boii lui pe perete. Și nu îți venea să crezi că în acel atelier s-au dat teme de academie și același lucru la toți. 

U: “A învăța pentru a uita”. Astfel, ai primit cheia și instrumentul sinelui, nu ai mai avut nevoie de ghid. Totuși, în acei ani cu adevărat sărăcăcioși, cum creștea, ce șanse avea tânărul intrat la facultate?

Se permitea studenților să meargă la Academia din Roma sau la ICR-ul din Veneția sub forma unor călătorii de studii. Trebuiă să ai bani de transport și o diurnă iar ei îți ofereau un loc de cazare în cămăruțele lor. Am fost de două ori în Italia și a fost fabulos. Cred că asta ar trebui să facă fiecare student de la arte. Acum există atâtea posibilități pentru plecare, sunt chiar și lowcost-uri, e și Erasmus. Trebuie folosite și trebuie ieșit. E o problemă foarte mare, în fond. Sunt studii care arată de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Cluj și ce se întâmplă la București? În București absorbția acestor programe este ca și inexistentă iar la Cluj s-au mâncat pur și simplu. E foarte important pentru studenți să călătorească și să vadă. E momentul în care vezi cu ochiul tău. Extaz estetic nu poți avea deloc în fața unei reproduceri. A fost minunat pentru mine și nu neg că am fost puternic influențată de culorile școlii venețiene. 

SUZANA DAN, 1980

SUZANA DAN, 1980

U: Când ai expus prima dată, când ai început să participi? 

…în 1998. Cu Alexandru Rădvan, Andrei Tripșa, Latsos Pantelis și cu Tudor Codre în Târgul Mureș, la Palatul Culturii. A fost prima mea participare la o expoziție de grup, se numea “Portret”. Acelea au fost primele mele lucrări puse în alt context decât cel al academiei și erau lucrări pe care le-am făcut special pentru acea expoziție. Îmi amintesc că pe atunci nu-ți cumpărai pânze de-a gata, nu erau bani pentru șasiuri sau să comanzi pânze. În facultate doar diploma am făcut-o pe pânză, în rest am lucrat pe cartoane preparate. Erau primele mele lucrări în acrilic. Negăsind sticlă subțire, am folosit sticlă de vitrină, un geam gros, iar lucrările au fost extrem de grele, abia puteau fi ridicate. Ne-am chinuit foarte mult să le ancorăm și îmi amintesc că am pus foarte multă gută foarte groasă. În fine, a fost o aventură cu totul drumul până acolo și modul în care am transportat lucrările și expoziția. Tatăl lui Tudor ne ajutase cu un camion, Tudor făcuse niște căpățâne enorme care nu puteau fi transportate altfel. În ultimul moment, Tudor mai făcuse și o pânză mare pe care a luat-o cu el. Pânza nu era ancorată cu chingi și nici nu era blocată ca să nu o ia vântul. Câțiva dintre noi au plecat cu mașina mica, iar eu cu Rădvan și cu șoferul, cu camionul. Camionul fiind descoperit pânza lui Tudor a zburat și dusă a fost. Până am oprit, până ne-am întors din drum nu am mai găsit lucrarea. Era o scenă de karate cu o băbuță luptand cu o traistă, din ce îmi mai amintesc. Era o adevarată nebunie. Ne imaginam cum a devenit lucrarea acoperiș la un coteț de găini sau cine știe unde a ajuns. 

Mai târziu i-am cunoscut pe Alexandru Nancu și Luiza Barcan. Pe atunci aveau fundația Har. Colaborarea cu ei a fost suportul ideal pentru un artist aflat la început de drum. Alexandru mi-a permis să lucrez în atelierul lui și în final mi-a cedat mie spațiul în totalitate. Alexandru a fost unul dintre oamenii excepționali care m-au ajutat și care din nefericire a plecat mult prea devreme dintre noi. Îmi amintesc că au făcut o expoziție numită “Realismul Neurotic Românesc”. A provocat, desigur, discuții și vâlve dar a fost și primul moment remarcat într-un articol semnat de domnul Adrian Guță. Pentru prima dată numele meu era într-un ziar. Totuși era una dintre cele mai mari galerii din București, spațiul Apollo, și era o onoare pentru mine simplul fapt că expuneam în aceeași sală alături de Vioara Bara sau alte figuri importante ale anilor ’80. Cu privire la generația lor, sunt câteva nume total uitate pentru că destinul lor a fost mai mult sau mai puțin dramatic. Dar se pregătește o recuperare a lor și e un lucru bun și mă bucur că apar oameni care își dedică timpul poziționării lor. Cum e și Valentina Iancu cu monografia lui Leon Mișosniky. 

U: Cum a fost cu terminarea facultății? Povestea primei expoziții de grup a avut loc spre sfârșitul studiilor. Erotismul îl găsisei deja?  

Terminasem facultatea în 1999. Am avut o lucrare de diplomă în care deja cochetam cu afinitatile mele față de erotism. Era o serie cu “Bărbat în peisaj”. Eu eram natura și el era iubitul meu pe care îl devoram. Dacă e să privesc în urmă copilaria, venitul la București, perioada de după facultate, angajarea în cercetare la Măgurele regăsesc că totusi ”Suzi’s Heaven” era locul meu de acasă de la Zărnești cu muntele meu, cu natura aceea, era un fel de peisaj mirific. Și îmi contextualizam poveștile de tipul “the freak show of the city” tocmai în acest peisaj idilic. Mi le aduceam acolo ca să le îmblânzesc și ca să pot trăi cu ele. Iar jocul este de-a dreptul irațional, fără concepte grele și premeditări. De la bun început a fost abordarea asta autoironică și ironică dar dincolo de ironie eram eu însămi. Cam așa mi s-a format mie scenariul pentru “telenovela” pe care o fac acum. Ceea ce lucrez are o legatură și o coerență cu tot ceea ce mi se întâmplă în viață.

3.jpg

U: Ți-ai găsit o zonă de cercetare extrem de vulnerabilă și sensibilă în ceea ce privește media sau pubicul. Totuși ai reușit mereu să menții o aură și un cadru solemn în jurul unei imagistici la limita multor gusturi morale si ortodoxe. Când ai conștientizat, daca se poate spune așa, impactul pe care îl lăsai în urmă?

Un avertisment serios a fost când Gorzo și Mircan m-au prezentat lui Dan Popescu. Am făcut atunci o expoziție “Animal Touch”. Aveam o serie de lucrări cu mulți câini. Era episodul cu câinii continuat mai târziu în cadrul unei rezidențe numită “Muzeul câinelui”. Știu că problema asta cu câinii m-a marcat în perioada în care mergeam la Institutul de Fizică Atomică. Oamenii care lucrau acolo erau atașați de câini, dar Cristiana era cea care le era alături trup și suflet. Iar pe platforma de la Magurele erau câte institute, tot atâtea găști de câini. Fundația 4Lăbuțe abia prindea formă și doar ei țineau câinii în clinică 3, 4 zile după operația de sterilizare. Restul clinicilor veterinare îți puneau câinele proaspăt operat în brațe dacă era câinele tău de apartament. Era simplu. Dar dacă câinele era de pe stradă… mai complicat.  Hingherii veneau cu dubița și încărcau câinii, câini cu carnete, castrați și înregistrați, iar Cristiana fugea la hingheri, îi plătea și aducea câinii înapoi. Tot atunci, primar era Basescu, începuse campania de omorât câinii masiv. Pe acel drum spre Măgurele nu doar o singură dată am găsit, dimineața, în părculețul de lângă stația de autobuz, cadavre de câini umflați ca niște butoaie de la otrava pe care o înghițiseră peste noapte. Era un peisaj complet șocant. 

Mai târziu a apărut un call de la Uniune prin care artiștii erau invitați să propună proiecte pentru spațiul de la Apollo. Îmi doream foarte mult să fac o expoziție cu Gorzo și am aplicat. Propunerea a fost de a trata altfel natura moartă. În loc de still life, “Stiff Life”. Dacă am fi pus expoziția pe simeză cu o zi înainte, cum se face, mai mult ca sigur că ar fi avut loc niște discuții, ar fi venit cineva de la Uniune Și ar fi spus că nu se deschide expoziția. Așa că am vorbit cu Dan Popescu care s-a arătat mai mult decât fericit față de această idee. Astfel, ne-am dus cu toate lucrările dimineața la prima oră, în ziua vernisajului. Era o doamnă de la supraveghere care dădea telefoane disperată în timp ce noi urcam lucrările pe pereți. Răspunsul Uniunii a fost “lasă-i să-și facă treaba”, motiv pentru care au primit din partea mea “respect!”. A venit și momentul deschiderii și a fost extraordinar, un eveniment la care au venit mulți oameni din partea cărora am avut reacții entuziaste. Desigur, a urmat și scandalul. Pe prima pagină, eu și Gorzo. Unele dintre comentarii aveau la bază motive să spunem corecte de atac, altele erau o burzuluială jurnalistică plină de tabuuri, frustrări și idei preconcepute. De exemplu, dacă se întâmpla în occident așa ceva, s-ar fi inchis expozitia, pur și simplu. Galeria nu era privată, nu exista niciun fel de disclaimer. Iar galeria avea și niște ferestre mari spre stradă și se putea vedea totul înăuntru. Chiar și așa, expoziția a stat frumos cât a fost plănuit. Atunci am devenit conștientă de potențialul pe care îl are aciditatea unui discurs în atragerea atenției tuturor. Dan, de asemenea, a marșat mult pe ideea asta și a continuat și cu alte proiecte care nu au fost deloc “confortabile” opiniei publice deja ofuscate (“Ștefan cel Mare și Sfânt” fiind doar unul dintre ele). Iar Gorzo, ei bine, Gorzo a avut dintotdeauna un discurs care a rupt în bucăți tot ce a întâlnit în cale.

U: Ai ajuns într-un punct, ai conturat un prim cerc în jurul identității tale, te-ai poziționat distinct față de public și față de arta contemporană românească. Din această postură, tu însăți cum te percepeai?

La un moment dat mi-am dat seama că nu acesta e drumul meu. Nu am mai avut energie și mi se părea că intru într-o zonă în care lucrurile sunt aceleași mereu. M-am retras. Și în plan personal am avut parte de câteva situții care m-au scos din “circuit”. Brusc și dintr-o dată, spre sfârșitul anului, nu am mai putut lucra, m-am oprit. Am intrat într-un fel de sabat. Începusem să lucrez la MNAC, moment în care am intrat într-o cu totul altă sferă. Tot pe atunci Mihaela Kavdanska și Dilmana Yordanova începuseră AVmotional. Am învățat să lucrez cu imaginea video, am făcut câteva visuals iar la prima editie am avut un filmuleț cu secvențe din filme porno de la 1900. Mă jucam. Îmi amintesc că mi-am cumpărat o bicicletă și m-am dus la concursuri. Am început să mă vindec făcând altceva decât exorcizând în artă. Așa că mi-am lăsat creierul și energia și m-am dus la concursuri de anduranță, la competițiile Carpathian Adventure care aveau loc în fiecare an pe un alt masiv muntos. Era raicing nonstop. Trebuia să faci o sută de km tracking. A fost prima dată în viața mea cand am făcut rapel în beznă. Acolo am avut un moment de blocaj total. Apoi, o sută de kilometri cu bicicleta. Și daca ai putea să nu adormi deloc, ar fi perfect ca să poți termina cursa. Pe fast forward am văzut tot Bucegiul, tot Retezatul și Piatra Craiului. 

U: Ai reparat omul. Aici suntem într-un punct cheie al acestei confesiuni extraordinare pe care ne-o împărtășești. Faptul că față de multe alte povești, a ta e despre recuperare pe căi omenești, sănătoase social, nu prin artă, cum bine spui „exorcizând-o”. Nu ai confundat lumea cu arta. Și nici arta cu terapia.

SUZANA DAN, 2011

SUZANA DAN, 2011

Știu că aveam un stres enorm dacă să merg la un concurs individual, crezând că mă pot rătăci. Mai târziu mi-am făcut, totuși, curaj și am mers și la câteva concursuri individuale. Ne certam ca chiorii, nu găseam harta, nu găseam traseul. Trebuia să ajungi la niște checkpoint-uri pe un masiv și, când ajungeai, primeai o ștampilă. Am prins și cod portocaliu de ploaie și noroi peste tot. M-am întâlnit eu cu mine. A fost atât de bine pentru mintea mea încât, în momentul în care m-am liniștit, eram într-un echilibru. Știam care mi-e partea frumoasă și care mi-e partea urâtă. Asta m-a ajutat. Cred foarte mult că toată viața mea a fost, cum spuneam, un cumul de coincidențe fericite care m-au pregătit pentru următorul și următorul pas. Așa că a sosit și momentul perfect în care am pus punct firesc și fără regrete stilului de viață “livin’ on the edge” și competițiilor demente, momentul în care mi-am întemeiat familia. Dincolo de restart-ul meu ca artist, mi-am echilibrat partea sufletească, esențială pentru o femeie, dar și ca artist. Privesc totul ca pe un noroc peste un alt noroc. Așa că, atunci cand m-am întors în atelier, pur și simplu am continuat lucrul. 

U: Ajungând în prezent, ca artist-vizual, cum ești acum? Cum a fost 2014 pentru tine?

Chiar dacă a fost un an extrem de greu de la început și până la sfârșit, și nu eram foarte fericită la începutul anului, totul s-a schimbat când am fost invitată  de Erwin Kessler să merg într-o rezidență în Dusseldorf. Două luni m-am rupt complet de acel context cald și frumos și echilibrat pe care mi-l regăsisem și am lucrat. Înaintea mea au fost și alți artiști. Unii au preferat să iasă, să socializeze, să-și creeze relații, alții s-au închis realmente în atelier. Înaintea mea au fost și Nicolae Comănescu, Gorzo, Gili Mocanu. Erwin spunea despre Gili că nu a ieșit din atelier. Gorzo, la fel, a preferat și s-a bucurat de două luni în care nu l-a bătut nimeni la cap și a lucrat ca un nebun. Pentru mine a fost un lucru perfect, nu am rejectat nici contactul cu oamenii și m-am bucurat de un moment în care am stat eu cu mine și m-am gândit în ritmul meu. A fost ceea ce îmi trebuia. După momentul Dusseldorf m-am reîntors la nebunia de acasă, am intrat în vâltoarea proiectelor asociației alături de Silvia. Noaptea Galeriilor era în plină facere, după aceea am dat drumul programului de expoziții NAG Pop Up Gallery, de la MagheruOne. Apoi, în toamnă, au urmat Bucharest Art Weekend și Art on Display. Și, ca un final cu reîntoarcere la “me, me, me!”, am terminat anul cu expoziția de la Aiurart. Sunt fericită de rezultat și de toată pariticparea la expoziție. Îi sunt recunoscătoare lui Erwin pentru că am avut un tip nou de comunicare cu un curator. E pentru prima dată când lucrez atât de aproape. Am mai avut colaborări punctuale cu Simona Vilau, cu Diana Marincu sau cu Ștefan Tiron, toți oameni extrordinari cu care am avut o comunicare foarte frumoasă. Dar, în acest caz, cu Erwin am simțit că e o altă poziționare, eu față de mine, eu față de ceilalți. Overall sunt fericită de colaborarea avută atât cu el, cât și cu galeria Aiurart.

U: Suzana Dan, Norocul fie cu tine! Mulțumim pentru această introspecție dispusă istoric și pentru exemplul tău de libertate. Să ne revedem cu bine la finisaj.

 

©unrest