Co-temporali sau contemporani?

Tema „ce e arta contemporană” este mult prea amplă și prea complicată mai ales când este purtată între agenți și actori din diferite lumi ale artei, toți fiind nevoiți să conviețuiască în același spațiu și timp. Pornind de la o evidență, majoritatea organizațiilor private comerciale se numesc „galerii de artă contemporană” și dezbat, promovează și vând artă și artiști contemporani. Cronologic, toți suntem contemporani, dar tipologic nu toată arta vie e contemporană (și nu mă refer la faptul că arta contemporană e tânără sau că seniorii nu pot face artă contemporană). Ce e arta contemporană ar trebui să se vadă în conținutul promovat în sistemul instituțional, dar acest lucru, în cazul scenei locale, este mai puțin valabil. Totodată, în sistemul instituțional nu vei putea vedea o artă „netestată”, neîncărcată deja de un alt context care a asigurat cumva difuzarea acesteia fără mari probleme de PR. Este posibil ca „arta contemporană” să fie o temă fluidă, instabilă și nefixabilă, prin definiție, nefiind nici arta timpului comun, nici arta trecutului comun. 

Poziția lui Olivier Zahm despre „ce este arta contemporană” este extrem de utilă pentru a înțelege lucrurile pornind de la observații asupra realității, nu din teorii și . Autorul este activ curator și autor și a publicat Une avant-garde sans avant-garde în care dezbate problema tipologiilor artistice din anii '90 francezi. Într-un eseu în care își prezintă cartea, își expune poziția pornind de la o idee a lui Agamben: contemporaneitatea implică o cronologie disruptivă și obscură față de prezentul imediat, nu este o reflectare a prezentului și nici memorie pură. Pentru Olivier Zahm există o „artă a timpului nostru”, care reproduce estetica mass-media și media&advertising, și o artă care este susținută de canoane formulate istoric. Aceste două forțe dominante instituționalizate, dintr-o perspectivă teoretică, nu sunt tipologic „artă contemporană”. În relația cu timpul, unii trăiesc în amânare (epimeteic), alții aspiră să trăiască în avans, supra-accelerat (promoteic). Zahm propune, în plus față de Agamben, ideea că arta contemporană, lucrarea de artă, poziția artistului sunt datoare să deschidă, să propună/impună o intratemporalitate față de timpul comun prezent. Să aducă la suprafață obscuritatea din fața ochilor nevăzută în strălucirea actualității. 

În acest cadru, contextul scenei locale descrie mai degrabă formule de co-temporalitate între lumi cu timpi, convenții, legi și instituții diferite, în întârziere generală față de actualitate. Convențiile și semnificațiile termenului „contemporaneitate”  diferă în discursul organizațiilor publice, non-profit, non-guv și private, fără a fi susținute teoretic artistic, ci doar delimitate de constrângeri economice și sociale. Este contemporan ceea ce este produs acum, aici și este difuzat și consumat public. Dacă o tendință de a vorbi despre contemporaneitate este direcția post-medialității și discursivității conceptuale (deci o descriere prin instrumentele și funcțiile sale), ceea ce propune Zahm și cred că este util pentru scena locală este să ne raportăm la ideea de creație sau producție de artă contemporană prin relația noastră tehnologică, topologică, afectivă, cronologică cu lumea.