Poziția curatorială în contemporaneitate

Care este poziția curatorială în contemporaneitate - un agent care se află pe granița dintre structurile producției și cele ale publicului și care este un outsider (pentru cei dinăuntrul lumilor artei) și un insider pentru public? Putem vorbi de mai multe tipologii curatoriale sau acestea sunt extensii conjuncturale și temporare, apărute ca forme practice și organizatorice? Aceste întrebări și multe altele apar observând diferențele și divergențele dintre vocabularul, atitudinile și mentalitatea pozițiilor curatoriale din prezent ale unor actori din ce în ce mai numeroși. Pe de o parte, contextul instituțional public și privat a impus formarea acestei poziții, pe de altă parte, a apărut și o modă internațională, în urma unor modele curatoriale VIP sau star

Încerc să descriu câteva tipologii curatoriale pe care le văd permanentizate la noi: (1) curatorul instituțional activ în sistemul public și privat, cu notorietate câștigată fie ca istoric-teoretician-critic, fie ca antreprenor în arte, galerie sau asociație, (2) curatorul cu carte de muncă într-o organizație publică sau privată, care pune în practică viziunea angajatorului, (3) curatorul independent, un titlu de obicei formal al unor agenți care aparțin unor organisme, (4) „curatorul DJ”, un fel de organizator, manager de proiect și producător de expoziție într-un singur personaj, actor conjunctural și efemer, cu putere de implementare și de difuzare, (5) „curatorul creativ”, este o nouă apariție, capitalul acestuia fiind numărul de contacte și viteza de reacția a crowd-ului său, având capacitatea de a „umple” spațiul la vernisaj și de a avea cronici despre eveniment, acesta fiind de facto jurnalist, blogger sau activist civil cultural cunoscut.

În acest cadru, curatorial desemnează un set de activități practice de îngrjire formală, de selectare, panotare și promovare, de servicii de PR-izare și uneori de comercializare. Un gest fizic de intermediere și relaționare între artă ca obiect, și public, ca posibil consumator, fie cultural, fie comercial. Dar acest lucru nu are nimic a face cu poziția discursivă, teoretică și conceptuală a gestului curatorial, cu înțelesurile primite în contextul artei conceptuale, context care a determinat și instaurat această poziție. Nu există un model fix, însă acest termen devine activ și specific odată cu deschiderea artei către discurs, către contextualizare lingvistică și semiologică, un tărâm ocupat de artele exclusiv post-mediale, non-tradiționale, care au avut nevoie prin definiție de spațialitate și temporalitate, nu de suprafață și conservare. Curatorul nu curatoriază o expoziție, ci „face” o expoziție, transformă un discurs curatorial, o poziție teoretică artistică, cu ajutorul unor artiști, într-o realitate cu spațiul și timpul proprii. În sfera antropologică și semiologică, a face o expoziție este un act artistic, expoziția este lucrarea de artă, iar curatorul nu ar trebui să urmeze gusturile publicului, printr-un display consumabil, ci să aducă în dialog cu un tip de public anumite idei cu putere de instituționalizare. 

Desigur, acest model nu este nici la modă, nici preferat, nici difuzat intens, ci reiese a fi singura poziție prin care un actor outsider al lumii artei, pe calea discursului și a teoriei, poate deveni un insider, alături de artist, în montajul unor noi realități și valori estetice, tehnologice și artistice temporare. Relația curatorului cu lucrarea de artă ar trebui să nu fie virusată comercial sau fetișist, curatorul nu vrea o lucrare de artă, ci vrea să constituie un context care produce noi lucrări de artă. Relația curatorului cu publicul este la fel de specifică. Publicul curatorului diferă de cel al artistului, tot așa cum publicul unui artist diferă de colecționarul acelui artist. Curatorul nu vorbește cu publicul în locul artistului. Publicul curatorului este format din artiști, curatori, critici de artă - singurii care urmăresc intervenția și eroarea curatorială. 

Intervențiile practice și organizatorice sunt necesare, dar nu suficiente. A selecta, a panota, a documenta, a eticheta, a arhiva, a scrie un eseu introductiv, un comunicat de presă (toate acestea reprezentând pentru mulți întreaga participare curatorială) nu sunt componente specifice și caracteristice actului curatorial care se ocupă de artă contemporană, chiar dacă nu se poate fără ele. „A curatoria o expoziție de pictură contemporană” este o frază care din punct de vedere tehnic teoretic este o poezie, dar este extrem de sugestivă pentru contextul nostru. „A curatoria” e o adaptare arbitrară, iar „expoziție” este un termen confundat cu expunere sau panotare pe o suprafață. În continuare, „pictură contemporană” este un brand născut în confuzia generală în care nu se face diferența dintre artă modernă, care înseamnă medii tradiționale, și artă contemporană, post-medială (cu înțeles tipologic, nu cronologic). Confuzia este extrem de utilă sferei comerciale de artă. Tradusă, afirmația de fapt conține ideea următoare: a îngriji (cu înțelesul tradițional muzeografic) o prezentare (selectată în funcție de o temă non-artistică sau artistică) de pictură produsă în timpul vieții noastre (reperul fiind, prin absurd, tot anii '60, dar local configurarea unei lumi a artei contemporane are loc începând abia cu anii '90).

În concluzie, pictura, artele tradiționale, artele produse în urma unui demers profund individual și auto-reflexiv de obicei utilizează termenii curatorial și expoziție adaptați la un tip de practică, colaterală, creativă literar, dar prin definiție posterioară și secundară celei artistice, discursul principal fiind de fapt dedicat producției și biografiei artistului. Doar decontextualizate și recontextualizate, scoase din intenția lor inițială și din repertoriul iconografic specific, lucrările de artă, ca obiecte semiologice, pot fi instrumentaliazate într-un construct curatorial probabil, însă, în contextul lumilor artei în care de exemplu obiectul este subiectul, lucrarea este valorificată estetic-filozofic, artistic-tehnic, economic-comercial și mai puțin semiologic. 

Dacă ar fi să identific o poziție a curatorului în contemoraneitate, poate ar fi utilă analogia cu poziția artistului contemporan semnalată de Agamben, ca ruptură, ca obscuritate față de prezent, o altă intratemporalitate, mai puțin urmarea și repetarea canoanelor trecutului, prin îngrijire cu mănuși albe de protecție, și nici prin reproducerea tehno-esteticii timpului nostru din mass-media și advertising. Curatorul contemporaneității are nevoie de o re-situare atât topologică și cronologică, cât și tipologică, revenindu-i datoria de a-și duce misiunea la capăt, ca outsider, adică de a părăsi regulile impuse de sistemele instituționale și de a impune noi micro-sisteme posibile, ca insider al unor noi lumi.