„save the date”

Programul public al galeriilor descrie poziția, misiunea, strategia și modelul mental fie economic, fie cultural al „agentului” din spatele „biroului”. De obicei, programul public al unei organizații este rezultatul unei planificări strategice care ia în considerare factori de producție, de comercializare și de promovare, de relație cu colecționarii și cu publicul, iar pe lângă acești factori externi, trebuie să țină cont și de factorii interni ai organizației. Punând în acest cadru lucrurile, programul ar trebui să oglindească cristalizarea și proiecția temporară a unei poziții instituționale în lumile artei, din punct de vedere artistic și comercial, a unei organizații. Programul, ca unică formulă de difuzare publică a ideilor și obiectelor galeriei conține o componentă importantă de identitate și putere. Sunt ceea vezi, sunt ceea ce prezint și expun. Un program premeditat sau unul intens sau unul clar și nișat pe un anumit tip de artă sau unul vag și amestecat cu diverse tipuri de activități culturale sau unul nișat pe achiziție și intermediere sau unul rar și redundant, compus din expoziții personale, sunt afirmații despre cine este, unde se află, cum acționează și ce vrea organizația. Chiar dacă nu sunt premeditate sau strategic structurate, acțiunile, în finalitatea lor, vor însuma o anumită „imagine” despre acea organizație. Iar acest lucru este important, luând în calcul faptul că identitatea necapitalizată devine în loc de producător de capital, un consumator de resurse. 

Organizațiile comerciale private de artă (galeriile) de la bun început au avut un extra-rol instituțional în sfera artistică, acela de actor cultural, nu doar comercial. Lipsa unui sistem instituțional privat și public întărit, structurat și conectat la problemele imediate ale producătorilor și promotorilor artei are printre efecte acest schimb sau juxtapunere de roluri. Galeriile importante din București, precum primele, H'art și Posibila, sau mai noua Mobius, sunt galerii recunoscute mai mult pentru componenta lor culturală, de instituire a unor modele și noi tipologii artistice, și mai puțin pentru succesul lor comercial sau pentru relațiile cu alte lumi ale artei (așa cum, de exemplu, sunt Plan B, Sabot, Spațiu Intact, din Cluj). Galeriile Bucureștiului recunoscute ca actori dominanți comercial și relațional sunt Nicodim și Ivan. Dar organizația Ivan poate fi situată și ca actor cultural și ca actor comercial important. 

Nu cred că lucrurile trebuie privite teleologic sau în antiteză, ci este interesant faptul că majoritatea strategiilor acestor actori pornesc prea puțin de la factorii contextului și sunt prea puțin atente și sensibile la schimbările instituționale din societate. Aleg să pornească de la oportunități, conjucturi și întâmplări care nu au finalitate, nu sunt re-valorificate sau gândite să aibă un fel de permanentizare sau continuitate. Lucrurile au loc aici-acum, și cam aici și acum rămân. De exemplu, una din problemele de fond, precum piața de artă, este o temă prea puțin vizibilă, netransparentizată și prea puțin cultivată de galerii (această tema este cucerită și capitalizată de piața secundară de artă care, bineînțeles, e formată din seniori și implicit din artă modernă). Galeriile aleg să promoveze „cultura”: cărți, conferințe, work-shopuri pentru copii, programe de socializare și multe alte acțiuni mai degrabă întâlnite în aparate publice, non-pragmatice, non-profitabile și non-comerciale. Acest tip de evenimente sunt caracteristice actorilor non-profit, care lucrează cu capital public și care au misiunea de a intermedia, de a fi legături de cooperare între public și social (pe scurt, sunt proiecte care „mănâncă” bani, nu care fac bani). În sens invers, dar aici este tema altui eseu, organizațiile non-profit devin dominante, constituind rețele de actori organizaționali diverși, comerciali privați, publici și corporate, care pot angrena proiecte de dimensiuni mai ample decât cele produse pe cont propriu de organizațiile comerciale sau de alte inițiative publice.