„lumea ARTEI”, un produs literar

Din ce în ce mai des observ că unii galeriști, artiști și jurnaliști culturali dedicați artei vizuale promovează cu maximă siguranță termenul „lumea artei”, scris la singular. Nu cred că era atât de utilizat și atât de „concret” folosit înainte de explozia platformelor online ale jurnaliștilor culturali. Comunicarea jurnalistică și apariția unui număr din ce în ce mai mare de cititori useri a adus de la sine nevoia de a avea un termen practic care să desemneze exhaustiv acest fenomen prin definiție eterogen, fragmentar, pluri-convențional, ficționat, non-științific și co-temporal al sferei artelor. Atât pe Artsy, Hyperallergic, e-flux, cât și pe platformele locale românești, descopăr că ne aflăm într-o lume a artei, uniți de aceeași misiune. International Art English este eticheta propusă de Alix Rule și David Levine pentru a denumi omogenizarea retoricii jurnalismului de artă din care, de fapt, se trage și această tendință în particular de a utiliza o metaforă unificatoare, concretă, comprehensibilă și vizuală, așa cum este singularul „lumea artei”.   

La Facultatea de Istoria și Teoria Artei nu există niciun curs care să formeze o perspectivă despre contextul local contemporan, dar acest lucru nu poate fi primit nici în afara facultății, de la actorii implicați direct în jocurile și regulile instituționale. Tema trebuie s-o rezolvi pe cont propriu. De obicei, fiecare vede și prezintă universul din perspectiva lumii lui, reducând pluralitatea la singuralitate. Gândind totul într-o singură lume, toate celelalte sunt mai puțin bune și criticabile doar pentru că sunt diferite. Sau, dacă este doar una, atunci trebuie să fie într-un anumit fel, mai bună, mai deschisă, mai simpatică. În această lumină, se ajunge ca definirea oricărei subiectivități să se facă exclusiv prin diferențiere, negare și non-cooperare. Cine este diferit, nu este interesant, chiar dacă este necesar. 

Cred că înainte de a putea vedea și desemna cu termeni potriviți realitatea relațiilor artistice (eterogene, co-temporale, decentrate) trebuie renunțat la: viziuni ideologice și teleologice despre artă, nevoi de apartenență afectiv-ideologice la anumite comunități, confundarea înțelesurilor unor temeni cu agenții și actorii care le produc, fixarea unor idei populare din filme și literatură despre identitatea, biografia, opera și relația cu societatea a artistului. Efortul este de a privi fără a înțelege ceva anume, cu scopul de a observa și urmări înțelesuri mai ample ale mișcărilor tuturor formelor de viață. În acest cadru semiologic, mai puțin logic, lucrurile nu sunt dispuse piramidal, în vârf nu este ochiul artistului, apoi opera și spre bază lumea. Pentru a înțelege fenomenul artistic nu sunt suficiente instrumentele exclusiv dedicate artei. În acest cadru, relațiile fac obiectele, evoluția și transformările rețelei de relații schimbă subiectivitățile, momentele de punctualizare temporară a unor instituții artistice are înțeles de „artă”. 

Howard Becker propunea perspectiva organizațional-instituțională de a urmări fenomenul artistic: „Art works can be conceived as the product of the cooperative activity of many people. Some of these people are customarily defined as artists, others as support personnel. The artist's dependence on support personnel constrains the range of artistic possibilities available to him. Cooperation is mediated by the use of artistic conventions, whose existence both makes the production of work easier and innovation more difficult. Artistic innovations occur when artists discover alternate means of assembling the resources necessary. This conception of an art world made up of personnel cooperating via conventions has implications for the sociological analysis of social organization.” Howard S. Becker, „Art as collective action”, American Sociological Review, 1974. Termenul „lumile artei”, la plural, este tehnic, nu metaforic, nu are înțeles simbolic de domeniu exhaustiv, ci de o formă de organizare și cooperare punctuală prin intermediul unor convenții specifice unei anumite „arte”: 

După ’80 și mai ales în prezent, această perspectiva sociologică poate fi reinterpretată și completată cu idei despre evoluția cooperării, evoluția rețelelor, teoria neo-instituțională și actor-network theory. Toate acestea sunt cu mult mai utile și mai generoase pentru a deschide un dialog despre fenomenul actual al artei contemporane locale, caracterizat de o coexistență luxuriantă și aglomerată a mai multor temporalități și tipologii artistice, care descriu tot atâtea micro-sisteme. Totuși, în cazul sistemelor de dimensiuni mai mici, slăbite, nestructurate, cred că este cu mult mai important de urmărit tipologiile în care ar putea fi încadrați producătorii, mai puțin structurile care influențează și constituie subiectivitățile. În contextul instituțional al lumilor artei locale există foarte multe nume de artiși și tipuri de asocieri și organisme neformalizate, neorganizate rațional și profitabil, ci afectiv și clandestin, cu misiuni mai degrabă existențiale și mai puțin pragmatice.