CUVINTE ȘI ACE

„ZIS ȘI CUSUT”, VICTORIA ZIDARU@H'ART/APPENDIX 


În fața artei Victoriei Zidaru nu vom căuta să amplificăm retorica iconografică și simbolică ci, propunerea ar fi, de a identifica mesajele subliminale comunicate de acest tip de artă, mesaje care pot fi citite și înțelese de către ochi și urechi contemporane, insensibile la spirit, simbol sau tradiții. În cazul de față, vorbim despre o compoziție tripartită - o materialitate național-tradițională, o invențiune mistic-religioasă și o dispoziție de factură contemporană. Iar această triadă este unificată de practica unei vieți în care vocabularul mitic și cel legendar se îmbină cu vocabularul mundan și cu cel artistic. Când îi asculți pe Victoria și pe Marian Zidaru vorbind, nu știi exact dacă se află aici sau dacă sunt cu totul dincolo. Visul, premoniția, presimțirea, epifania sau arătarea sunt fenomene concrete, zilnice,  după care cei doi își organizează viața și se integrează în această societate radical științifică. Cum arată arta Victoriei în vitrina unei galerii de artă contemporană? În fond, de ce estecontemporană o instalație realizată din fân, saci și ierburi medicinale, decorată cu texte în care regăsești rugaciunea inimii? 

Mesajele subliminale nu vin din subiecte, din titluri sau din morala narativă, ci din capacitatea comunicativă a asamblajelor și a prezenței acestor instalații expresioniste în contextul doctrinei ready made. Aceste mesaje ar putea fi tocmai despre prejudecata, intoleranța și negarea noastră, a contemporanilor, în față unei posibile lumi simbolice. Iar această formă de negare, o mare parte din ea, este moștenită din trecut, amplificată în trecutul recent și confirmată de realitatea anilor în care trăim. Dar nu despre  fenomenul secularizării occidentale vorbim, ci despre lipsa recuperării de după ’89 a relației cu cultura creștină și cu spiritualitatea proprie. Este posibil să trăim, mai degrabă, la un anumit nivel, tocmai realizarea ideilor și idealurilor instalate cu mult înainte de ’89, când biserica reprezenta un pericol care trebuia eliminat. Decretul 440, din 1959, numit „decretul antihristic”, a reprezentat o primă formă oficială de reglementări normative în viața monahală. În acel an au fost desființate aproape jumătate din numărulmănăstirilor, iar din 6600 de călugări și călugărițe, 4700 au fost excluși. Dincolo de aceste date, a fost vorba despre o traumă spirituală colectivă atât pentru viața monahală cât și pentru societate. În plus, Ceaușescu va repeta acțiunea, la un alt nivel, în anii ’80. Aceste forme îndelungate și adânci de agresiune și opresiune asupra simbolului spiritual au lăsat în memoria și probabil și în esența culturii din prezent simptome vizibile de negare și auto-negare. 

Pe de altă parte, recuperarea culturii spirituale, imediat după anii ’90, a suferit o mare sincopă. Pentru mase, confuziile numite „libertate”, „democrație”, „piață liberă” au amplificat atracția către străin, nou, secularizare. În final, efectul este mai mult de auto-negare, și nu de auto-afirmare. Problemele bătrânului „suflet” au devenit problemele self-ului. Imaginea falsei noutăți idealizate, confundată cu imaginea vindecării, a întrerupt reînnodarea la câteva capitole complet șterse de regimul de dinainte de ’89. Ca multe alte domenii ale umanismului, religia, educația, comunitatea, familia, patrimoniul sunt subiecte care au rămas în permanentă tranziție. Subiectul de fond, identitatea, este un proiect în permanent stand-by. Astfel, întâlnirea cu un discurs simbolic ar putea fi privită ca o întâlnire cu sinele, cu propriul și cu comunul. Însă, prejudecata față de arta articulată altfel decât cea de pe internet, și refuzul „artei” din cauza materialității sau a simbolisticii, sunt reacții comparabile cu cele ale enoriașilor care i-au „expulzat” pe Victoria și Marian Zidaru din sat, după ce au pus lucrarea „Coroana Regeului” pe poarta, spre uliță. Acea expulzare nu a fost generată de un act anti-artă, lucru care ar fi dat o altă semnificație acțiunii și o altă consistență cuplului de artiști, ci a fost un act de radicalizare ideologică.

Un alt mesaj comunicat pe frecvențele joase are loc prin simpla prezență a acestui tip de instalație in situ pe Calea Victoriei, la H’art/Appendix. O expoziție cusută pe loc din paie, saci, ierburi, mirodenii, cânepă și bumbac. Construcțiile sunt învârtite, spiralate sau înnodate, găsești cuburi cu litere, buzunare țesute pe perete în care miroși/vezi/atingi flori uscate de cimbru. Toate aceste butoane spiritual-senzoriale ridică nivelul de interacțiune și experiență dintre privitor și arta Victoriei. Receptorul este transpus într-un auto-dialog odoric, haptic, optic simultan. Dispunerea instalației „Zis și cusut” in situ este un act de transgresie de la un spațiu gol și fizic, la un spațiu al „cuvântului” creator - care coase și descoase omul sub formă de bărbat și de femeie. 

Un alt mesaj subliminal ascuns în instalația Victoriei ar fi despre manualitate, termen înlocuit în contemporaneitate cu hand-made, sau buna măsură și desenul organic, care au devenit componente ale cuvântului design (extrem de puțin folosit în limba română înainte de ’89). Între acești doi piloni ai renașterii industriilor creative locale, hand-made și design, s-au plasat, în ultimii ani, tineri producători și artizani alternativi care parcă refuză să privească în ograda proprie și să apeleze la fondul soluțiilor și inovațiilor creative tradiționale. De multe ori, după cum vedem în punctele cheie ale istoriei, aceste soluții vizuale/plastice se dovedesc a fi superioare reinterpretărilor contemporane. Diferențaesențială a design-ului față de artele populare este tehnologia și inovația științifică. Însă, astăzi se spune că mergem la târgul de hand-made, nu la târgul de arte populare. 

Infuzia culturii DIY (Do It Yourself) și estetizarea în masă cu life-style tip Ikea a renumit și replasat atracția pentru minimalism, materiale naturale, soluții geometrice sau organice în care proporția și dimensiunile omului sunt centrale în proiect și perfect armonizate ecologic cu mediul înconjurător. Astfel, democratizarea creativității și reînvierea meșteșugurilor în rândul tinerilor pe firul mimării unor comportamente creative împrumutate din alte spații are ca efect ruperea de istoria manualității și a artelor populare locale. Manualitatea este un subiect echivoc în contextul actual. Creativitatea este promovată ca experiment, ca joc irațional, delectare sau terapie. În această direcție regăsim fragmente de ii pe tricouri sau pe poșete de brand, motive solare, pe adidași. Acestea par mai degrabă gesturi care emit ideea de toleranță sau deschidere la exotic și periferic, în loc să fie vorba despre creație și inovație prin recuperare și revalorificare. Integrarea tradiției cu cultura pop contemporană ar putea fi o formă de comunicare și de schimb benefice cultural și social. Însă, fragmentarea, practicarea unui fel de dadaism estetic cu finalități neo-pop și citarea motivelor tradiționale fără o conștiință și o conștientizare asupra creației locale, devine un temporary trend consumerist. În cazul de față, manualitatea, inovația și creativitatea Victoriei Zidaru sunt forme de existență, de expresie și de cunoaștere a lumii. Hainele, lucrurile, uneltele, mobilierul și întreaga existență a cuplului Zidaru este, s-ar putea spune, produsă hand-made. Dar, arta lor, din fericire, începe de la un alt punct, dincolo de manualitate, simbolistică sau aparență.

În textul de față nu încercăm să gasim sensuri, ci să încercuim câteva evidențe - arta Victoriei Zidaru are o sintaxă contamporană. Sculpturile, obiectele, instalațiile și desenele Zidaru au o concepție modernistă, un conținut comunicativ, nu moralizator, și ar putea reprezenta o sinteză plasabilă în contextul global al artelor vizuale contemporane, deschise la angajarea valorilor locale și periferice în dialogul globalității. 

©unrest,2016


”ZIS ȘI CUSUT”, VICTORIA ZIDARU, H'ART APPENDIX