VIOARA BARA @H'ART


Dacă cei care se regăsesc în ceea ce s-a numit generația 2000 au sentimentul că au prins ani grei, anii 90, 95, iar câțiva au reușit totuși să reziste până astăzi, trebuie înțeles faptul că anii 80, 90 au fost cu mult mai grei, mai răi și mai duri pentru generația 80, din care au rezistat cu mult mai puțini. Dacă în anii 90 nu se întâmpla mai nimic din punct de vedere social și cultural, în anii 75, 80, dacă se întâmpla ceva, se întâmpla împotriva societății și culturii. Întors din călătoria vizionară în China și Coreea de Nord, „părintele națiunii” impunea o nouă viziune. Astfel, „Anii 80 reprezintă perioada de delir al unui naționalism comunist de stat în care reîntoarcearea la o metodologie stalinistă a puterii se combină cu tactica de „simulare a schimbărilor” în toate domeniile. Blocajul politic și economic de natură clar retrogradă, la care se adaugă controlul total al populației prin intermediul miliției și Securității, face ca România acestor ani să devină o societate închisă, izolată de restul lumii, lovită de stagnare și declin socio-cultural”. 

Acest context i-a motivat pe unii artiști să accepte „comanda oficială”, pe alții, să îngroașe rândurile păgâno-ortodoxiste , iar pe câțiva, să se închidă în sine, să se rertragă în spațiul unei existențe delimitate de propriul psihism și de propria istorie. Aceștia, introvertiții, erau, în fond, extrovertiți complet izolați. Arta lor nu era pentru religie, pentru partid, pentru academie. Au reușit să gasească nu doar o formulă vizuală, un limbaj neîncercat până atunci, însă au reușit să se salveze, într-o aparentă rezistență, nici măcar politică. Interiorizarea acestor caractere extrovertite deschide o nouă formă de relaționare, de înțelegere și chestionare a mitologiei sinelui în care „propriul”, „personalul”, „autobiograficul” și „egoul” devin zeii suficienți ai noii existențe. Eliberată de politic și de nevoia de integrare socială. La exterior isihasm, în conținut, anarhie. 

Într-un mediu optzecist frustant și nevrotic apar poeți care scriu altfel, publicați după 90, și apar pictori care văd altfel decât Baba, Ciucurencu, Mesia sau Ceușescu, care expun puțin sau deloc înainte de 90. Breasla a devenit și public și amic și inamic. Pictorii pictează pentru pictori, poeții scriu pentru poeți. „Peste Bucureștiul cu ziduri și glorii / răsăriseră sorii: era câte un soare de jasp și zapadă, / peste fiecare fantomatică stradă”, „…apăreau pe cer molecule gigantice: proteine, grăsimi și uree, / aminoacizi, enzime băloase” („Geneză”, M. Cărtărescu). „Într-o zi chiuveta căzu în dragoste / iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie” („Poema chiuvetei”, M. Cărtărescu). În acest nou oraș „Visul tău nici nu-i vis. E doar / bietul / pretext de-a mai închide, din / când în când ochii…” („Noiembrie, în București, ora 0:53”, Bogdan Ghiu). Dar, poate mai aproape de tema noastră ar fi versurile poeteselor: „Din interior contemplu / doar materia: la șapte ani schimbată / subțire frăgezidă ca primăvara pielea șopârlei” („Biografie robot”, Marta Petreu). „Îmi amintesc întâmplări ale trupului” („Concert de luni”, Marta Petreu). „Moare în Marta zi de zi o femeie” („Teze despre singuratate”, Marta Petreu). „Mărșăluim într-o lume pierdută: / dragostea noastră devine un exercițiu de stilistică / o amintire falsificată” („Scrisoare către dragostea unui barbat”, Marta Petreu). „Ceva trebuie să se schimbe” („Scrisoare către un băiat”,  Simona Popescu). „În creierul tău la adăpost credeai că trăiești / O, lume de sub frunte / țintuită de oase puternice / pentru a nu ucide în afară!” („Asistenta de noapte”, Mariana Marin). „Există și disperare și joc / în ceea ce nu-ți spun”, „am avut viziunea propriei mele ființe”, „Iluminarea nu trebuie confundată cu mântuirea!” („Scrisoare către Emil”, Mariana Marin). „Gândul negru și sârma ghimpată / vor ține minte doar aceste elegii / și o feroce singurătate / amețitoare, înaltă…” („Limba scrisă sub pleoape”, Mariana Marin).

vb

Orădeanca Vioara Bara este una dintre „tinerele artiste vehemente” („X20”, Erwin Kessler) în „arta neo-expresionistă de la mijlocul anilor 80, cu mitologismul și voracitatea ei plastică, cu toată exasperarea cromatică și simbolică specifică”. Aceste tinere artiste erau Aniela Firon, Ioana Bătrânu, Marilena Preda-Sânc, Anca Mureșan, Gina Hora, „a căror expresie extrem de percutantă a penetrat mai mult propria lor interioritate, păstrând o distanță suspicioasă față de angajamentul politic explicit”. Despre acest neo-expresionism introvertit, concomitent sensibil și agresiv, fin și dur, Magda Cârneci gasește un prim semn în expoziția de debut a Anielei Firon din 1981, „pictoriță de o rară violență expresivă”. La 10 ani distanță, Adrian Guță își nota în jurnalul său, 26.07.1991: „Bună expoziția Tineri artiști din România deschisă de ARTEXPO. E alcatuită mai mult din orădeni - Ujvarossy Laszlo, Nicolae Onucsan, Ioan Augustin Pop, Vioara Bara, Dorel Găină și Aniko Gerendi, Ioan Aurel Mureșan, Ferenczi Karoly, Hollo Barna - artiști din Târgu Mureș, București (puțini), lucrări de reținut, unele noi, bine spațiate fiind, trăiesc”.

Acești cei mai urâți, răi și agresivi ani 80 au montat creația într-o zonă self-istă care poate fi privită ca o reconectare subterană cu occidentul, cu perioada de după al doilea razboi mondial, anii 50 din Germania sau cu anii 60 din SUA. Dar, desigur, la un nivel intuitiv, platonic, marginal. Vioara Bara „exaltă, în reprezentarea corpului uman, mai ales feminin, valențe neoexpresioniste de nuanță germanică, vorbindu-se de o virilitate a gestului ei artistic (Magda Cârneci îl evocă, într-un text de catalog, pe De Kooning)”. Catalogul de care amintește Adrian Guță în „Generația 80 în artele vizuale” a fost realizat pentru expoziția personală din 1988, de la Galeria Orizont, a Vioarei. 

Mai interesant decât ce credeau criticii de atunci sau cei de azi despre Bara este faptul că aceasta formă de violență și abundență senzorială și psihică păstrează reperele intrinseci ale unei sensibilăți feminine. O face sa pară cu mult mai liberă, mai dură, mai rea decât ceilalți din generația ei. Și, totodată, mai liberă decât mulți puști născuți după 90, spălați pe creier nu cu hard-rock, metal și alcool analog, ci cu pop-punk, cu droguri legale și alte artificii sintetice. Relația cu sinele, cu ceea ce nu se vede și nu se aude decât într-o singură minte, nu poate fi ușor de atins de către tânărul crescut într-o societate autistă. Ca reacție la anii 90, 2000, astăzi, a exista înseamnă a trăi la comun, într-un sat global. Te aduni cu cine te asemeni ca să mergi mai departe. Dar, în anii 80, în comunism, seamănul tău erai tu însuți, iar a merge mai departe însemna a coborî mai în adâncime. Fiecare trăia în globul lui propriu, și nu într-un sat global.

vbh

Pentru a nu aduce alte etichete pe o vizualitate excesiv branduită cu mari cuvinte ca nou-figurativism, nou-expresionism, bad-painting, pictură salbatică ori virilă, putem privi lucrurile prin calitatea lor eliberatoare. Pânzele nu au limite convenționale, spațiul își delimitează geografia în funcție de dimensiunea gestului. Nu asistăm la o răutate cotidiană, nu regăsim o violență asupra realității. Este posibil să asistăm la frământările omului privat de o existență liberă, o cultură reală, nemanipulată, deschisă către alte culturi. Interiorul începe să traiască, este iluminat și prinde figuri și culori, ca într-un vis. Totul se leagă și se dezleagă deodată, ca în mintea unui nebun. Instinctul, impulsul, pneuma preiau controlul. Rațiunea, morala, intelectul sunt topite în procesul eliberator. Această artă introspectă  este condiționată de cheia expresionistă și informală. Nu este despre subiect, temă sau idee. Ci, despre eliberare continuă, spre depășirea limitei comunului. Ca o formă de recuperare, dar nu suficientă artistei, ci caracteristică întregii societăți de atunci. Poate acum, mai mult ca oricând, putem vedea mai clar faptul că societatea și cultura anilor 80, 90 erau abstracte, violente, impulsive, castratoare, artificiale. Latura rea din vizualitatea discutată reflectă emoțional acea realitate. Bad-painting-ul într-o lume bad se auto-anulează. Asistăm la o oglindire eliberatoare a demonilor și a miscărilor sufletului acelui timp sub un pretext informal.

„Nu știu dacă pictura mea este sau nu avangardă, dar vreau să arăt că pentru a ajunge la un punct terminus, la o pictură, parcurgeam și faze pe care nu era imperios necesar să le vizualizez; am pictat niște obiecte, ca să înțeleg mai bine forma și spațiul în pictură; faptul că am adus de la spital în atelier picioare de ghips și le-am pictat, le-am atârnat pe pereți ori le-am găsit alte întrebuințări conform proiectelor mele (ca și altor obiecte), nu înseamnă ca am premeditat toate acestea pentru a mă amplasa în avangardă” declara Vioara Bara la „Masa rotundă (II) Oradea, 1990” pe tema „Avangardă pro și contra” . („Generația 80 în artele vizuale”, Adrian Guță)

©unrest, 2014


VIOARA BARA, MIERE DE SPIN 

Curator: Erwin Kessler

14.11.2014, @H'ART