DE LA POLITICĂ, LA POETICĂ.

UN TRANSFER DE MEMORIE 

CU VLAD NANCĂ


Vlad Nancă a intrat într-un nou timp, cu un discurs epurat, cu o ironie finisată și ascuțită, cu un conținut cultural, mai puțin politic, compus într-o cheie lirică. Unul dintre primii activiști ai erei .RO, pionier al convergențelor creativității alternative, un magnet în jurul căruia gravitau primele mici crowd-uri și comunități interesate de vizualitate, obiect și mesaj. Aceste acțiuni trebuie arhivate și activate de către orice nou tânăr artist ori angajat ori fan al „celeilalte arte”  contemporane românești. Cu o natură conceptualistă, un vocabular DIY și ready-made, cu o morfologie lirică. Plastica, volumul, afirmația, statement-ul devin instrumentele unei poetici obiectuale, un fel de rondbos care ocupă timp și spațiu. 

Apar „noduri și semne” ale unor conexiuni eficiente și subtile între puncte adânci și fixe din istoria și teoria artei românești și internaționale. Într-o alianță culturală și emoțională cu Ion Grigorescu, Paul Neagu sau cu subReal, Vlad Nancă diseminează o tradiție a autoexplorării, a adâncirii într-o biografie asumată. Acest parcurs al recuperării articulează și reorganizează relația dintre natura naturală și natura umană,  în armonii contemporane, perceptibile dincolo de limitele unei singure culturi. Toate aceste habitudini au loc contrar unui mind-set general post-socialist, post-comunist, pe un vid colectiv de identitate, într-o societate care își trăia upgrade-ul de memorie și transferul de istorie într-un mod corupt și manipulat. 

Procesul și parcursul constant identitar și raportat mereu la un context mai amplu, internațional, poziționat între celelalte discursuri instalaționiste și performative din occident, îi conturează lui Vlad Nancă o tipologie distinctă pe scena artei contemporane a noilor media, a manipulării foto, a DIY și a ready made-ului, a arhivei și documentului, ca materiale de lucru. Să asistăm împreună la acest transfer reușit de date și memorie între formate ideologice opuse, între medii de stocare incompatibile.

26.11.2014

”Commemora” 2009, performance with Mrs Maria Heinke

”Commemora”
2009, performance
with Mrs Maria Heinke


Vlad Nancă, propun să privim cum au evoluat lucrurile în ultimii 10-15 ani, cum s-au multiplicat acele acțiuni care, mai demult, păreau singulare. Cum ai păstrat această stare de conținere în acești ani, plini de acumulări și schimbări, de noi valuri și vechi valuri? 

Prin anul 2003, momentul în care am devenit activ, contextul era foarte interesant. Pe atunci, era un oarecare vacuum instituțional. Instituțiile care lucrau cu arta contemporană erau cvasi inexistente. Fostul Centru Soroș de artă contemporană ajunsese la un colaps financiar, după care s-a redresat. Muzeul de artă contemporană era undeva între noua formulă de muzeu de artă contemporană și departament de artă contemporană al MNAR. În acest context mi-a venit ideea galeriei de apartament și, mai ales, ideea de a folosi mijloace DIY în tot ceea ce înseamnă producția de artă. Practic, foloseam aceleași tehnici și în producția personală, și ca artist. Nu imediat, dar după câțiva ani, modelul acesta DIY s-a propagat și în alte inițiative, cum a fost seria de expoziții în apartamentul lui Mircea Nicolae sau teatrul lui Jean Lorin Sterian. În general, s-au folosit metode de genul acesta. La fel s-a procedat și cu Fanzinul „Începem”, o altă inițiativă de tip DIY, care, aș vrea eu să cred, a încurajat scena de artă Bucureșteană din acea perioadă. Era un moment în care orice tip de inițiativă era de bun augur și foarte ușor vizibilă în contextul respectiv. 

Fanzinul Începem era o platformă care nu făcea diferența între arta contemporană, ca high culture, și chestiuni creative care țin absolut de orice alt domeniu, literatură, design, arhitectură, grafică. Atunci s-au simțit liberi să contribuie toți „creativii”. În ceea ce mă privește, în acest vacuum de care spun, era relativ ușor să obții o oarecare notorietate. Pentru lucrările mele din acea perioadă foloseam un vocabular vizual destul de comun, ușor de înțeles, un limbaj pop, post-comunist. Era o rețetă folosită cu succes peste tot în lume, nu doar în artele vizuale. Se iau două lucruri aparent opuse, de exemplu, steagul cu secera și ciocanul și steagul Uniunii Europene, le pui împreună și provoci un dialog și ridici niște semne de întrebare. Era o metodă de lucru foarte tentantă și la îndemână. Am folosit-o ani și ani până am decis s-o las la o parte. La un moment dat, a avut loc această schimbare. Mi-a fost teamă că, inconștient, ajung să hrănesc așteptările unui curator internațional care caută ceva în genul cutare, că practicam o ușoară auto-colonizare, dacă vrei. Acestea sunt lucruri pe care eu le-am înțeles mai târziu. Atenția mea pentru contextul social și politic era și este, în continuare, cât se poate de genuină, numai că, pe atunci, se manifestau mult mai prezent în activitatea mea artistică. 

Avea un conținut de proces identitar, în sine, sau erau jocuri spontante cu instrumente care își pierduseră seriozitatea?

Nu, intenția mea, ca și a altora, pornind de la lucrările cu conotații social politice, a fost întotdeauna să demarez un dialog legat de felul în care se dezvoltă societatea, un fel de exercițiu antropologic. Chiar dacă elementele umoristice și ironice persistă, nu cred că ele fac lucrările mai puțin serioase.

”Proposal for the National Redemption Cathedral”, 2004, project poster, 70 x 50 cm

”Proposal for the National Redemption Cathedral”,

2004, project poster, 70 x 50 cm

Un bun exemplu ar fi lucrarea „Propunere pentru Catedrala Mântuirii Neamului” care a făcut parte dintr-un proiect militant inițiat de Mind Bomb, din Cluj. Cei care, ulterior, au coordonat campania împotriva proiectului minier de la Roșia Montana. Lucrarea mea a existat în primă fază ca un proiect de afișe pentru spațiul public. Protesta față de intenția BOR și a autorităților de a construi catedrala în Parcul Carol. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu, faptul că această Catedrală chiar se construiește în spatele Palatului Parlamentului, face ca ironia mea să devină o ironie a sorții. Automat, vrei nu vrei, aceste lucruri devin militantiste. În aceeași termeni, lucrarea ”I don’t know what Union I want to belong to anymore” a fost prezentată inclusiv într-un proiect de artă pe billboard-uri în Bratislava. Îmi amintesc că era anul în care se organizau pentru prima oară alegeri europene în Slovacia. În timpul vizitei în oraș a președintele parlamentului European, pe atunci, Pat Cox, a făcut și un comentariu public vis a vis de proasta idee de a compara UE cu USSR. 

Nici nu e o comparație. E un transfer de conținut între două simboluri. Același simbol, altă ideologie. Am început cu Începem, am ajuns în sufrageria galerie. Mai departe, acei ani inițiali. Apăreau și se inventau departamentele de creație, birourile noi de arhitectură, designerul de internet, toți aceștia deveneau artiști, toți manufacturau o parte din noul limbaj…

Aș aminti un eveniment care se numea ”Performing Places”, făcut de British Council. În urma unui concurs de proiecte au avut loc o serie de acțiuni multi-media în spațiul public. Era cam prima oară când avea loc o astfel de întâmplare cu o oarecare finanțare și cu acțiuni destul de vizibile. Am avut și noi un proiect câștigător la care am lucrat chiar cu echipa cu care am făcut proiectul 2020.ro: Kate Smith, Vali Chincișan și Ion Cotenescu, cu care, întâmplător, am făcut o lucrare pentru expoziția recentă de la Trento. Kate a studiat media și comunicare. Vali, arte, ca și mine. Cote, arhitectură. Proiectul nostru avea elemente de sound art, street art și arhitectură. Totul s-a încheiat cu un mare street party. Trebuie însă menționat că fiecare proiect din acea epocă a beneficiat de momentul implementării masive a internetului. Totodată, nu aș vrea să se înțeleagă deloc că am fost singur implicat în aceste proiecte. Fanzinul Începem a fost făcut împreună cu Alexe Popescu, site-ul 2020.ro, cu tot ceea ce conține (arhiva de stencil-uri, fanzinele, resursa de articole de istoria artei și altele) a fost făcut împreună cu Chincișan, iar galeria de apartament era coordonată împreună cu partenera mea de atunci, Kate Smith. Toate aceste proiecte nu ar fi putut avea succesul pe care l-au avut dacă nu coincidea cu implementarea internetului și a celor implicați. Și, să nu-l uit pe Ștefan Tiron, un bun prieten și un actor important al acelor ani.

Dacă aprofundăm aceste lucruri realizăm că suntem în niște alianțe care pornesc de la Ion Grigorescu, Wanda Mihuleac, Paul Neagu. Iar după 90, mai avem un cerc interesant, de alta natură, Călin Dan, Iosif Kiraly. Hai să vedem apropierea ta de aceste aspecte.

Sunt de acord în ceea ce privește localizarea. În cazul meu există influențe indiscutabile în ceea ce am făcut de la Grigorescu, subReal sau Perjovschi. În privința galeriei de apartament amintesc de proiectul soților Perjovschi. Aveau acțiuni în propriul apartament, de cele mai multe ori, fără public. Inclusiv Tătărescu sau Andrei Cădere și-au organizat expoziții de apartament. Sunt lucruri pe care le-am aflat mai târziu, după ce am încheiat activitatea cu 2020 Home Gallery. În epoca 1945 - 1989 au fost, cu siguranță, multe acțiuni de apartament ca efect al cenzurii. La noi motivația ținea evident de altfel de context. Proiectul meu ”I love shopping” este direct legat de performance-urile lui Ion Griogrescu. Simplitatea gestuală care, la el este în privința spălatului, a mâncatului, într-un plan domestic, la mine s-a transformat în simplitatea mersului la cumpărături. Influența subReal și Kiraly nu avea cum să nu existe, Iosif Kiraly fiind profesorul meu de suflet de la Universitate.

”I love shopping!” 2007, photo documentation of performance 31,5 x 21 cm

”I love shopping!”
2007, photo documentation of performance
31,5 x 21 cm

Mai târziu, da, ai zis foarte bine, apare influența lui Paul Neagu. Primul contact cu lucrările lui a avut loc într-un moment în care eram încă la liceu. De fapt, au fost câteva expoziții care m-au marcat. Eram la mate-fizică, pe atunci, iar expozițiile Bernea și Neagu, organizate de departamentul de artă contemporană de la MNAR, m-au deturnat spre artă. Până la acele expoziții imi mai amintesc și altele: prima a fost când eram încă foarte mic, ”The Sex of Mozart” de la ArtExpo, din 1991. Apoi, în 1996, a fost expoziția „Experiment”. Întorcându-mă la Paul Neagu. Am avut șansa să intru înt-un alt tip de contact cu arta lui. În timpul unei rezidențe la ICR Londra susținută chiar de ”Paul Neagu Heritage”. Cu ajutorul lor mi-a fost facilitat accesul la foarte multe informații, schițe și documente personale. Unele erau din colecția ”Paul Neagu Heritage”, altele, din arhiva Tate. Interesul meu pentru Paul Neagu coincidea cu interesul meu pentru spațialitate și formă.

”Dacia - 30 Years of Social History”, 2003

”Dacia - 30 Years of Social History”, 2003

În cazul meu, totul pornește de la lucrările cu Dacia. Pe lângă slide-show-ul din 2003 și ”Dream of Bucharest”, o instalație care pornește de la formele mașinii pe care inițial le-am tot desenat pe stradă, mai există o lucrare mai puțin cunoscută. Timp de 3 zile am fotografiat 1300 de mașini Dacia 1300, navigând haotic prin cartierele Bucureștiului, în căutarea lor.  A fost un exercițiu foarte interesant de a înțelege felul în care funcționează sau nu funcționează spațiul public din București. Faptul că bucureștenii își lasă mașinile pe unde vor și, că nu există nicio ordine în urbanism, e frustrant. Pe de altă parte, e interesant faptul că cetățenii orașului își asumă proprietatea asupra spațiului public. Și e îmbucurător. Sunt fericit când văd oameni care își scot niște scaune sau chiar grătarul în stradă. Dar, în același timp, e frustrant că nu pot să merg liniștit pe trotuar din cauza unei mașini parcate. Până la urmă asta e și bucuria cotidianului în București. Pe acest fond am facut blogul ”Bukresh, the city i love to hate”. 

”Hyphen” 2009, documentation of performance with Nona Inescu

”Hyphen”
2009, documentation of performance
with Nona Inescu

Preocuparea mea pentru modul în care e folosit spațiul ca volum și ceea ce rămâne între volumele construite, mai exact, spațiul dintre ele, este principala temă de lucru a lui Paul Neagu. Interesul lui era tocmai pentru acest spațiu dintre obiecte. El revine mereu la Hyphen. Elementul care unește două cuvinte dar care, în același timp, le desparte. Implicit, studiindu-l, am început să fiu mult mai atras de instalație ca și construcție sculpturală și ca obiect de artă decorativă. 

Aceste cuvinte fine și delicate care trebuie angajate când vorbim despre arta lui Paul Neagu, nu putem trece peste eșecurile celor care manipulează expoziții cu Paul Neagu. Artă palpabilă pusă în cutii de sticlă, hyphen-ul care are nevoie de spațiu în jur, așezat între măsuțe și alte tejghele. Am asistat la o astfel de expoziție, o aglomerare redundantă de obiecte, imagini și documente ale lui Paul Neagu, la galeria Universității, prin 2013. Un proces de muzeificare și mortificare a unei arte care, prin definiție, este interactivă, palpabilă, manipulabilă. Curatorul devine extrem de important în furnizarea informației artistice. 

Apropo de contextul actual românesc, o problemă destul de gravă, alta decât conceptul curatorial, e cea a panotării expozițiilor. Echilibrul pe care îl obții între spațiul ocupat și cel gol este esențial. Există un curator care, din punctul meu de vedere, este un maestru al panotărilor catastrofale în România. E un tip foarte activ care a lucrat ani și ani la rând cu artiști foarte importanți. E un tip inteligent și un scriitor iscusit, cu excepția unor derapaje deja faimoase. Prin prisma acestor calități, a avut acces la resurse și a făcut proiecte importante. Dar are acest mare handicap al modului în care alege să prezinte lucrările într-o expoziție. Panotarea nu e un lucru ușor și, mă rog, personal mă mândresc cu grija sporită pe care o am când fac lucrul acesta. Țin foarte mult ca o expoziție să fie o instalație în sine, cel puțin prin relația pe care lucrările o au, una față de cealaltă.

Probabil scriitorul va fi mai tentat să compună fraze din lucrări, mesaje legate spre un sens, și mai puțin un construct fragmentat, condus de spațiu. 

Aceste lucruri probabil țin de gust, de epocă, de limbajul vizual la nivel global. În momentul acesta, o expunere de tip salon, în care umpli un perete până în toate cele patru muchii cu lucrări, mi se pare mult mai curajoasă decât una de tip liniar, de tip simeză. Nu cred în simeză. 

Despre salon, ArtSafari a fost un ultim exemplu de super-salon.

Acolo a fost o salată care putea fi un pic frustrantă pentru vizitator. Sau, mai bine spus, o Varză. E unul din conceptele preferate ale lui Dorin Ștefan care are și o publicație monografică cu acest titlu și care s-a ocupat de amenajarea spațiului pentru Art Safari. Dar, din toată salata aceasta, se puteau alege ușor ingredientele pe gustul fiecăruia. Pentru mine, târgul a fost interesant. Am putut să văd o panoramă a unor muzee de artă din România, ceea ce a fost extraordinar. O altă descoperire a fost Supreme Gallery, mai degrabă un magazin de arte decorative de sec. XX, domeniu de care mă simt apropiat într-un alt mod. M-am bucurat să văd că există. Pe de altă parte, mi s-a demitizat Tonitza pe care l-am văzut în diferite ipostaze. E bine când ai răsturnări de percepție de tipul acesta. Cel mai important lucru a fost colecția grupului Sigma, de la Muzeul de Artă din Timișoara. Dar, felul în care a fost totul prezentat acolo, sau faptul că în ultima zi de târg muzeele au fost date afară de un consilier PSD care avea nevoie de spațiu, sunt chestiuni care țin strict de felul în care au fost organizate lucrurile. Totuși, nu vreau să-i critic și eu. E foarte la modă să critici ArtMark sau casele de licitații, din nefericire pentru scena de artă de aici. Părerea mea este că ei sunt cea mai activă și constantă instituție de artă din București, în ultimii ani. Faptul că sunt activi, că fac cataloage pentru fiecare licitație, este foarte important. 

Până la urmă discuția nu e despre bine și rău. Ci, tocmai despre acceptarea poziției și necesității acestui model de entitate. Să ne reconectăm la povestea din urmă. Prin 2005, 2008, intram în UE, apăreau agențiile de advertising, freelanceri în design și nișe de design, servicii specializate de comunicare și mulți așa numiți în Franța, Bourgeois-bohème, sau prescurtat BB. Aparent boemi, conectați la ultima generație de resurse. Artiști care nu mai erau neapărat săraci, creativi care nu mai erau neapărat artiști. Toți aveau site-uri, toți făceau reviste, toți aveau ceva de spus/expus. Toate aceste schimbări te-au făcut probabil să-ți reorganizezi mereu nu neapărat intenția ci relaționarea și contextul. După 2005, cum ți-ai mai distribuit acțiunea?

”Dream of Bucharest” 2006, installation, mixed media dimensions variable

”Dream of Bucharest”
2006, installation, mixed media
dimensions variable

În această perioadă am călătorit foarte mult. Perioada 2005-2009 coincide cu interesul meu crescut pentru „Dacia”. E perioada în care desenam mașinuțe prin oraș. Perioada asta a avut și o întâmplare amuzantă, îmi amintesc mereu, de completările peste desenele mele cu „Mulțumim Vlad Nancă!”. Și nu a fost un singur autor, lucru pe care l-am aflat mai târziu. Nu m-a încurcat. Arăta ca o completare, ca o semnatură lângă un logo. Dar a fost în egală măsură frustrant. Acum e o anecdotă. De multe ori mi se spune cu umor „Mulțumim, Vlad Nancă!” în loc de un simplu „Mulțumesc!”. 

Apropo de Dacia, în rezidența artistică de la Akademie Schloss Solitude, Stuttgart am făcut o expoziție legată mai mult de problematica automobilului. Venirea mea acolo a coincis cu începutul crizei, care s-a văzut în colapsul vânzărilor de mașini sau în închiderea unor fabrici din USA. Iar Stuttgart e orașul primului automobil în care a fost inventat motorul Benz, în fabricile Benz, numele inițial al fabricii Mercedes. Expoziția mea de la finalul rezidenței s-a numit ”Dream of Bucharest” și, atunci, am trecut de la repetarea obsesivă a desenului cu forma Daciei, la obiecte 3D. A fost un prim pas către un lucru de tip sculptural. De-a lungul culoarului către dormitoarele artiștilor rezidenți am plasat, în zig zag, aceste mașini. Lucru care făcea ca, drumul printre ele, să fie foarte sinuos. Am avut o problemă cu tehnicienii de acolo. Artiștii în rezidență nu au avut o problemă cu asta, însă, unul dintre tehnicieni, a avut. Locul de trecere era cu câțiva centimetri mai mic decât lățimea căruciorului cu lăzile cu scule ale tehnicianului. Chestie care l-a supărat foarte tare. Cumva, acesta era și efectul pe care mi l-am dorit.

După Stuttgart, în București, am fost invitat de către două instituții, cam în același timp, să reproduc lucrarea de la Solitude. Dar nu se potrivea cu niciuna dintre ele. Una era Institutul Francez, unde am făcut expoziția „Bulevardul Renault 12”, pentru care am transformat o prelată de Dacie într-un ”bean bag” imens, iar cealaltă instituție a fost MNAC, pe ruta Ruxandra Balaci. M-a invitat să particip în programul coordonat de ea, „artistul lunii”. Datorită problemelor cu MNAC de atunci, am decis să nu lucrez în interiorul muzeului și să fac un performance. Ulterior am expus instalația pe culoarul care unește liftul exterior cu clădirea muzeului, la etajul 4. Acolo a fost performance-ul ”Happy Sunday”, o acțiune omagială dedicată celor care își repară mașinile pe stradă. M-am plasat sub una din aceste sculpturi, corpul meu fiind secționat. Lucrarea bloca, din nou, culoarul dintre lift și clădire producând neplăceri celor care treceau. Din momentul acela, devenea din ce în ce mai cert interesul meu pentru spațiul public. 

Descoperim o componentă programatică, critică asupra mediului. Obiectul mobilității își pierde funcția, provoacă criza blocajului. E un proces critic-autocritic care, într-un fel, depășește cadrul formal al cercetării. Dar, în același timp, are o încărcătură lirică, un simbol comutându-și simbolistica, pierzându-și utilitatea, devenind obiect reflexiv. 

Aceasta este una dintre marile probleme ale orașului, automobilul. În 80% din timp nu este folosit. Legat tot de menirea automobilului de a crea mobilitate, dar care creează blocaje, și de nevoia de viteză și conexiune, în același spațiu public, o altă problemă o ridică rețeaua fizică a internetului. Ideea de a renunța la drumuri și punți, de a conecta lumea. Tocmai din cauza acestui internet foarte rapid pe care îl avem în România, orașele patriei sunt întretăiate cu milioane de cabluri care blochează vederea peisajului urban.

Interesul pentru automobil s-a transformat în interesul pentru alte obiecte din spațiul public și stradă, tot acest ”noise” vizual menținut în spațiul public, urmele lucrărilor edilitare, toate aceste obiecte special construite sau cele pe care oamenii și le apropriază pentru a-și ține ocupate locurile de parcare. Interesul de care vorbesc s-a văzut, apoi, în expoziția ”Works”, care vorbește și despre succesul economic dulce, amar din 2008, 2009. Convingerea aceea utopică, care a existat pentru o scurtă perioadă, că noi nu vom fi afectați de criza mondială. În expoziția de la Sabot am prezentat instalații și sculpturi inspirate din ready made-urile care țin locurile de parcare ocupate și tot felul de alte obiecte și situații strâns legate de elanul economic din acei ani și felul în care el se reflecta în spațiul public de atunci. Apoi, ”My Space”, expoziția de la Palatul Universul, la 20 de ani de la revoluție. Un fel de trecere de la tipul acesta de lucrare cu o oarecare încărcătură social politică, la lucrări mai relaxate. Mai puțin politice, mai mult poetice. 

În acești ani ai început colaborarea cu Sabot. În București nu ți-ai găsit o galerie?

Am avut o colaborare cu H’Art și o încercare, total nereușită, de a lucra cu Galeria Posibilă. Colaborarea cu H’Art era oricum mai veche. Am avut o expoziție de fotografie, galeria m-a prezentat la câteva târguri. Tot Dan Popescu a fost și curatorul expoziției mele de la Institutul Francez. 

”Tripod on wheels” 2010, cherry wood, steel wheels 95 x 40 x 40 cm

”Tripod on wheels”
2010, cherry wood, steel wheels
95 x 40 x 40 cm

Totuși, migrarea către Cluj cum s-a conturat? 

Această legatură a avut loc prin Sabot. Daria mi-a propus să colaborăm și a fost și este o colaborare fericită. Sunt foarte mândru de această galerie și de tot programul lor. Legătura cu Clujul e facilitată de ei dar, la nivel personal, noi avem prieteni foarte buni acolo. Ne-am gândit de foarte multe ori să ne mutăm definitiv în Cluj și încă rămâne deschisă opțiunea asta. Ne place orașul foarte mult. E o altă lume, fugim cel puțin o dată pe lună până acolo. De fiecare dată e o bucurie, chiar dacă trebuie să trecem printr-un calvar de drum de 9 ore.

Galeria Sabot este cu totul și cu totul specială. Și nu doar prin prisma programului, ci prin felul în care alege să lucreze și să sprijine artistul. Nu doar pentru momentul expoziției, cât și pentru activitatea și relațiile cu alte instituții, inclusiv cu alte galerii comerciale. De exemplu, colaborarea mea cu galeria Boccanera, din Trento, este cumva facilitată tot prin galeria Sabot, fiind un soi de prietenie între cele două galerii. E foarte important să ai un asemenea sprijin. Cel puțin pentru mine. Am avut câteva experiențe eșuate cu alte galerii și, din păcate, puțini oameni pornesc un proiect de galerie din pasiune pentru artă, care să se comporte ca și cum asta ar fi motivația lor primară.

Aș vrea să punctez câteva lucruri despre principalele mele teme de lucru. Una ar fi relația între trecut și prezent, la un nivel auto-biografic. Am o continuă cercetare a memoriei autobiografice din perioada copilăriei, pe care mi-o amintesc foarte puțin. Coincide cu ultima decadă RSR și primii ani de după ‘89. Perioada asta este prezentă în foarte multe lucrări ale mele. Ca o paranteză personală, inclusiv magazinul PingPong este rezultatul nenumăratelor vizite la târgul de vechituri pe care eu le făceam ca exercițiu de împrospătare a memoriei și de cercetare. Acolo descopăr jucării și tot felul de obiecte care cumva devin un trigger pentru amintirile personale. Cealaltă temă, relația cu spațiul. S-a transformat recent într-un interes pentru felul în care natura se întrepătrunde cu zona urbană, cu spațiul construit. De aceea, în ultimii ani, apar plante în lucrările mele. O altă temă recurentă este cultura pop. Un exemplu ar fi ultima expoziție, chiar titlul fiind împrumutat de la sitcom-ul “That ‘70s show” . Am făcut acest lucru cu mai multe titluri sau expresii populare care nu au neapărat legătura în contextul lucrărilor. ”I love shopping”, ”If you give it to me, i’ll give it you”, ”Home Sweet Home” etc. Cam acestea ar fi, pe scurt, temele mele: plonjeul recidiv în perioada copilăriei, spațiul public și jocul spațialităților cu volumele construite și ceea ce este între ele, condimentat cu elemente de pop-culture. Până la urmă, toate acestea sunt elemente care țin de examinarea propriei identități. Această temă indentitară cred că există la toți artiștii, colegi de generație cu mine. Chiar dacă au alt limbaj sau tehnici, fondul e cam același.

Hai să ne reconectăm la prezent. Ai amintit de ultima expoziție, oferă-ne câteva detalii. Și ce lucrezi, ce pregătești în această perioadă? 

Ultimul proiect finalizat a fost expoziția de la galeria Boccanera din Trento, Italia. O galerie comercială mică, dar cu ambiții mari. Pentru expoziția “That 70’s show” am ales numele serialului TV tocmai în spiritul altor lucrări în care am deturnat titlul cu o oarecare rezonanță în cultura populară și l-am apropriat. Când expoziția se contura încet, încet am realizat că am numai lucrări care au legătură cu anii ’70. Lucrări de artă din acei ani, obiecte găsite și elemente de decor. Arta decorativă e unul din interesele mele principale din ultimii ani și datorită magazinului de design interior de secol XX pe care îl coordonez împreună cu Nona Inescu, partenera mea. Magazinul PingPong este, teoretic, un proiect separat de artă. Dar nu mă deranjează, chiar mă bucură să simt influența acestui proiect în ceea ce fac ca artist. 

Revenind la expoziție, am lucrat cu elemente găsite, arhive de imagini și recuperări de obiecte. Există, pe de o parte, imaginile pe care le-am folosit în lucrări 2D, găsite într-o colecție de câteva sute sau mii de diapozitive și negative educaționale. Am ales câteva imagini pe care le-am compus în perechi de colaje. Un cadru ales dintr-un film negativ de 35 mm prezintă un tip care pozează la malul mării alături de palmieri construiți foarte shabby din  trunchiuri de con dispuse precum elementele „Coloanei fără sfârșit”, iar frunzele erau făcute din sfori atârnate pe niște sârme. Imaginea aceasta unește toate elementele din expoziție – imaginea coloanei fără sfârșit prezentă într-unul dintre colaje, aceeași coloană citată în lucrarea ”Endless Nature”, apoi, urșii polari și luminile de cristal, acestea din urmă fiind elemente de ani ’70 care țin strict de design interior. Istoric, sintagma „design interior” e relativ nouă. A devenit foarte populară abia în anii ‘80, ’90. Termenul inițial este „decor”. Termen mult mai plastic decât “design”, te duce cu gândul și la scenografie, în același timp. Celelalte elemente sunt aceste bibelouri, cei 28 de urși polari, găsiți în ultimii 4-5 ani prin târguri de vechituri sau magazine de antichități, culeși, unul câte unul, si puși împreună într-un gest de recuperare asemănător cu o linie de producție, dar într-un ritm foarte lent.

E vorba de urșii asemănători cu o scultpură a lui Francois Pompon, un sculptor modernist francez, animalier. E și o anecdotă - Francois Pompon și Brancuși, fiind asistenții lui Rodin, este posibil să se fi cunoscut. Această sculptură a lui Pompon a devenit foarte populară. S-a transformat într-un icon al perioadei art deco, realizându-se foarte multe reproduceri în epocă. Asta se întâmpla prin anii ’30-‘40. Arc peste timp, în România anilor ’70, devine bibelou în amalgamul de kitsch-uri din epoca de aur. Astăzi, după invazia Ikea, lumea se debarasează de ele, iar eu le recuperez. Acest gest de recuperare poate fi privit și în contextul problemei ecologiste a ursului polar. Toți acești urși de porțelon sunt dispuși pe jos, pe o podea din ciment, o suprafață rigidă, total opusă ideii de peisaj idilic, de pol nord, e neutră. Cealaltă instalație a fost o aglomerare de aplice și plafoniere tipice anilor ’70, din așa zisa sticlă cristal. Obiecte teribile și oribile pe care toată lumea le detestă, mai ales pentru că le plasează în contextul epocii Ceaușescu. Aceste lumini puse împreună creează un efect vizual senzațional. Am și numit instalația “Palatul de Cleștar”. 

PastedGraphic-1.png

Iar acum, o expoziție cu artiști români și bulgari, proiect făcut la invitația Salonului de Proiecte, situat în Anexa MNAC. Pornește de la „Uniunea Româno-Bulgară”, o alianță fictivă făcută de doi artiști bulgari, împreună cu mine, în 2006. În urma selecției a ieșit o expoziție cu artiști bulgari și tansilvăneni. Voi fi prezent și eu cu o lucrare și, deși poate apărea ca un conflict de interese faptul că sunt și artist, și curator în acest proiect am acceptat argumentul curatorilor Salonului. Ar fi fost ciudat ca unul dintre fondatorii acestei Uniuni să nu fi participat și ca artist. Vernisajul va fi pe 4 decembrie. M-aș bucura să vină cât mai multă lume să vadă expoziția, pentru că am încercat să fac un proiect care să schimbe ideile preconcepute despre ceea ce ar putea fi arta din acest spațiu geografic. Un show curat și cu multe lucrări minimaliste, care îndeamnă la reflecție și dialog.

„MULȚUMIM, VLAD NANCĂ!”, citând publicul. Ne-ai onorat poate cu cea mai detaliată poveste a parcursului tău. Mulțumim pentru acest exercițiu de expunere și să ne re-vedem cu bine.  

vladnanca.com

©unrest 2014


< <