TEXTUL UCIDE! 

In loc de cronica LA Zoltan Bela, Anexa MNAC.

 


Citind textele si informatiile publicate pe tema expozitiei „Instalatie” Zoltan Bela de la AnexaMNAC pentru realizarea cronicii, interesul si placerea pentru arta expusa au disparut imediat cu primele fraze din textul curatorial si a celui de prezentare a artisului. Ce mare ghinion pe un artist care da totul, care munceste constant, care incearca lucruri noi si vulnerabile sa fie explicat si promovat de un curator care nu-l vede. Textul dedicat artei contemporane romanesti este in criza si nu arta sau artistul. Arta romaneasca, in special cea din Sud, nu stie sa vorbeasca, sa se prezinte si nici sa taca. Iar aceste concluzii atat de fixiste, aparent, nu sunt deloc gratuite. Propun sa spicuim impreuna cateva cuvinte extrase din textul dedicat artistului.

„(artistul) este parte integrantă a unei generații de artiști plastici care fixează realismul în contact cu simbolurile istoriei, a celor care au trăit în comunism și au crescut după Revoluție” (scrie redactorul unui site care prezinta expozitia). Ideea e ca dupa Revolutie nu prea a mai crescut nimeni. Iar artistii nu au fixat realismul, ci, realismul i-a fixat pe ei. Insa, ca artist, a fi numit „parte integranta a unei generatii” este cu adevarat frustrant. Si nu are rost sa cercetam credibilitatea termenului „generatie” in acest caz. Urmeaza o oda adusa unor atribute de care nici un artist nu va vorbi,„…un exponent plin de originalitate, un nume care trebuie urmărit cu atenție pentru virtuozitatea tehnicii și abordării tematice” (scrie redactorul site-ului). Parca am citi un text motivational dedicat unui student talentat care a iesit din scoala, nu unui pictor contemporan activ din ultimii 10 ani, venit de la Cluj la Bucuresti, care cauta sa evadeze si din pictura, sa treaca la o alta forma de expresie, din afara sa, in obiecte, nu in tehnici si abordari plastice.

„Faptul că el încă preferă pictura după calmarea boom-ului pictural al anilor 2000 îl recomandă, alături de puţini alţii, ca pe un alergător de cursă lungă” (citat din textul curatorial al Adrianei Oprea).  Propun sa multumim artistului ca prefera pictura. Dar, e de bun simt sa recunoastem faptul ca pentru un pictor, 14 ani nu inseamna tocmai o cursa asa de lunga. Oricum, noroc ca pictorii nu sunt alergatori. Intr-o alta incercare de creativitate critica, virusata cu jurnalism si creative-writing, mai descoperim ca: „…pictura lui a încurajat mai ales trimiteri la estetica urmei…”! Sau: „Cutia scenică astfel creată lasă de jur împrejur spaţiul iniţial al clădirii, care o primeşte rămânând aşa cum este, brutalist, precar şi neregulat” (scrie curatorul in acelasi text). Cu iertare, dincolo de imaginea suprarealista cu o cutie care primeste un spatiu, cuvantul „brutalist” nu exista. Iar in aceasta sintaxa isi pierde sensul de stil.

Textul ucide arta, iar scriitorul ucide artistul. Zoltan Bela trece printr-o experienta extrem de nefavorabila mai ales in aceasta perioada din ultimii ani in care incearca sa-si imbogateasca campul vizual si sa-l cultive cu obiect, cu mici instalatii, compozitii care au nevoie de un altfel de spatiu, nu de panza. Iar acest lucru nu este tradus deloc sanatos intr-un text care sa puna aceste cautari si indepartari intr-o lumina cel putin favorabila, daca nu buna. Textul lui Zoltan Bela nu vorbeste nici cu el, sa-l faca sa inteleaga ceva nou despre obiectele lui, dar nu vorbeste nici cu noi, sa ne faca pe noi sa intelegem momentul si directia artistului. Poate un efort de text trebuie facut la capitolul acesta atat de comun regasit la un numar destul de mare de artisti vizuali plastici care cred ca obiectul ii salveaza. Sau, o alta analiza merita dedicata analizei tipului de obiect care ar fi mai potrivit alaturi de acest tip de pictura? Sau, o coroana cristica, alba, pentru a capata conditia elementara de exponat, oare nu cumva are nevoie de mult mai mult spatiu in jur? Sau de un altfel de spatiu?

Riscul trecerii de la imagine la obiect, printre altele, este acela de a nu masura corect distantele si relatiile dintre formele obiectelor sau de a nu lua in calcul, de a nu simti, nevoia obiectelor de altfel de spatiu si lumina. Nu e destul ca obiectul sa fie destept, sau ideea pe care o lasa sa fie mai puternica decat senzatia si emotia. Si nici ca obiectul sa fie extrem de plasticizat sau stilizat. In acesti termeni, are loc un fin amestec ba de obiecte simbol, ba de obiecte care nareaza, ba de obiecte realiste, ba inventate. Lucru care provoaca o anume stare de alunecare si o sincopa in lecturarea acestora. 

Probabil un pictor trateaza obiectul cu o anume vraja, pe de o parte, si cu o anume frica, pe de alta parte. Sculptura nu e, instalatie conceptuala nu e. Obiectul nu este un rezultat al unor framantari interioare si perfectionari de mestesug sau inovatii in realizare, montare, executie. Aceste framantari sunt simtite si vizibile in pictura lui Zoltan Bela. Sinceritatea sa este vizibila mai ales in pictura, ceea ce il va face mereu sa fie mai credibil ca pictor decat ca instalationist sau conceptualist. Exercitiul expozitiei „Instalatia” vine pe un concept curatorial mult prea larg si generic pentru un mix de picturi, obiecte si instalatie. Lucrarile si obiectele, sensurile lor si continuturile nu sunt acordate intr-un discurs unitar, sub un concept curatorial care sa puna intr-o lumina favorabila cautarea. Dimpotriva, numele generic Instalatie parca devine o gaura neagra care suge absolut toate micile particularitati si micile detalii semantice care ar fi putut articula exponatele intr-o declaratie unitara, in care lucrarile si obiecte sa-si gaseasca convergenta.  

©unrest2014

< <